Valentin LAZEA

Pietele financiare au rasuflat usurate pe 6 septembrie, cand Presedintele Consiliului Director al Bancii Centrale Europene, dl. Mario Draghi, a anuntat intentia institutiei de a sprijini zona euro prin cumparari practic nelimitate de obligatiuni ale statelor membre. Decizia respectiva a fost adoptata cu un singur vot impotriva, dar un vot extrem de important, deoarece venea din partea reprezentantului Bundesbank, dl. Jens Weidmann. Acesta isi exprimase in mod vocal opozitia fata de cumpararea de catre BCE a eurobligatiunilor, vazandu-le ca pe o finantare pe usa din spate a deficitelor guvernamentale, finantare interzisa prin lege.

Cine are dreptate in aceasta disputa? Raspunsul scurt este: amandoi. Intentia lui Weidmann este aceea de a restrange spatiul de manevra a politicienilor din statele vulnerabile din Sudul Eurozonei si de a-i obliga sa intreprinda reformele structurale dureroase, pe care nu le-ar avea in vedere daca ar sti ca BCE le va finanta ieftin deficitele. De asemenea, Weidmann se adreseaza constituentei germane, a carei sensibilitate privind finantarea datoriilor altora trebuie menajata, pentru o continuare cu succes a proiectului Euro. Pe de alta parte, Draghi are drept preocupare “cumpararea de timp” necesar pentru ca politicienii din Eurozona sa implementeze reformele promise. Nu vom sti cu certitudine, dar este posibil ca la intalnirea in patru care a avut loc la Summit-ul din 28-29 iunie (Barroso, van Rompuy, Junker, Draghi) sa fi fost parafat acest “deal”: politicienii vor intreprinde ceea ce este necesar din punct de vedere al reformelor structurale, dar BCE le va asigura spatiul de manevra necesar. Pe fond, nu exista deosebire intre Weidmann si Draghi, dar in timp ce primul tine la aplicarea cu consecventa a principiilor, al doilea este mai pragmatic, considerand ca exista un dozaj dincolo de care aplicarea stricta a principiilor devine contraproductiva.

De altfel, intr-o analiza obiectiva, se poate vedea ca masurile propuse de BCE dau, intr-un fel, satisfactie partii germane, prin cel putin trei prevederi importante, care nu au scapat atentiei observatorilor. Prima prevedere este aceea ca, pentru a putea beneficia de achizitia de catre BCE a obligatiunilor sale, un stat trebuie sa ceara formal asistenta FMI si a Comisiei Europene sau asistenta MSE (dupa intrarea in vigoare a acestuia). Astfel, Spania de exemplu nu se poate bucura astazi de aceasta facilitate, pana nu solicita formal intrarea intr-un acord cu institutiile mentionate. A doua prevedere este aceea ca, in timp ce achizitiile de obligatiuni sunt, in principiu, nelimitate (pentru statele care intreprind reforme), ele pot fi intrerupte oricand daca statul respectiv iese din acordul negociat cu FMI plus CE sau MSE. A treia prevedere este ca achizitionarea de obligatiuni nu va produce inflatie, BCE urmand sa sterilizeze lichiditatea in exces generata prin aceste operatiuni. Nu in ultimul rand, trebuie reamintit ca achizitionarea de obligatiuni se va face de catre BCE de pe piata secundara (de la banci comerciale) si nu direct de la Trezorerii, ceea ce va minimiza caracterul de finantare directa a deficitelor. Luand in considerare toate aceste limitari, se poate spune ca pozitia lui Weidmann (si implicit a Bundesbank) a fost avuta in vedere pentru atingerea unui compromis satisfacator. Amatorii de teorii ale conspiratiei vor putea crede chiar ca Draghi si Weidmann s-au angajat de bunavoie intr-un joc de tip “politist bun/politist rau”, cu Weidmann jucand rolul politistului rau. Noi credem ca nu a existat vreo intelegere in acest sens, fiecare aparand principii diferite, dar la fel de corecte.

Dincolo insa de acest episod, avem o prefigurare a conflictelor interne care vor influenta BCE in anii si deceniile care vin, conflicte care deriva din necesitatea unor modificari institutionale intr-o Europa cu state multe si diverse. Despre ce este vorba? Uitandu-ne la Statele Unite ale Americii, care nu au constituit o Zona Monetara Optima pe parcursul primilor 150 de ani de existenta (1776-1925), intelegem mai bine cateva din trasaturile Fed-ului, trasaturi impuse de uniunea politica precedand uniunea economica. Astfel, intelegem in primul rand de ce Fed-ul central, din Washington DC, are drept corespondent in teritoriu 12 Fed-uri fiecare reprezentand interesele unor regiuni diverse din punct de vedere economic (precum Nordul si Sudul Eurozonei). Apoi, intelegem de ce in deciziile de politica monetara ale Fed-ului inflatia nu este singurul obiectiv urmarit, ci ea este complementata de obiective precum cresterea economica sau limitarea somajului, care raspund intereselor unor constituente diferite. In al treilea rand, intelegem de ce deciziile Fed-ului sunt puternic politizate, iar Guvernatorul Fed-ului este un personaj politic aproape la fel de important ca si Presedintele SUA.

Daca Europa va evolua cu succes spre o federatie de state, atunci este probabil sa ne asteptam la astfel de modificari institutionale si in structura BCE. Aceasta va trebui, incet-incet, sa tina seama si de alte interese decat ale Nordului puternic industrializat, sa renunte intrucatva la ortodoxia anti-inflationista si sa accepte o mai mare politizare a institutiei.

Aceste evolutii pot parea un regres fata de situatia actuala, dar probabil ca reprezinta un pret care trebuie platit, daca dorim ca proiectul federalizarii Europei sa fie unul de succes. In cadrul acestui proiect, actuala disputa Draghi versus Weidmann nu constituie decat unul din multiplele episoade care vor prefigura viitorul.