Dupa decenii in care a fost criticat pentru duritatea reformelor impuse, si-a modificat FMI realmente practicile de imprumut? Este intrebarea pe care si-o pun, intr-un editorial din Washington Post, trei universitari de la Oxford, Cambridge si Waikato.

De la izbucnirea crizei financiare globale, in 2007-2008, mai multi analisti au inceput sa discute despre faptul ca FMI ar fi devenit mai tolerant, mai “uman”, mai ales dupa analiza atitudinii Fondului in cazul colapsului financiar al Islandei, scriu cei 3 experti. Dar stau lucrurile realmente asa? Noua retorica a FMI cu privire la flexibilitatea conditionalitatilor de imprumut se regaseste si in practica concreta a relatiilor Fondului cu partenerii de acorduri stand-by?

De-a lungul anilor, FMI a devenit celebru pentru ajustarile structurale impuse in programele sale de finantare. Aceste politici dure includeau privatizari de companii de stat, dereglementari si reforme ale pietei muncii. Statele in curs de dezvoltare si criticii FMI au cerut in permanenta Fondului sa permita guvernelor un grad sporit de autonomie in ceea ce priveste acest gen de masuri. Discursul lor, ca si rezultatele slabe ale acordurilor stand-by derulate de FMI, au dus, in anii 2000, la o serie de reforme in ceea ce priveste conditionalitatile impuse de Fond.

In 2014, sefa FMI, Christine Lagarde, a parut de-a dreptul stupefiata cand un jurnalist a intrebat-o despre programele de ajustare structurala ale Fondului. “Ajustare structurala? E ceva ce se facea pe vremuri. Habar n-am in ce consta. Nu mai facem asa ceva”. Este credibila aceasta retorica a FMI? Cei trei profesori mentionati au analizat peste 55.000 de masuri economice impuse de FMI intre 1985 si 2014, iar rezultatele analizei au fost publicate recent in Revista de Politica Economica Internationala.

Concluzia principala? FMI una zice si alta face. Transformarile au fost modeste si de scurta durata. FMI impune in continuare guvernelor nu doar obiective macroeconomice generale, cum ar fi eliminarea deficitelor bugetare si reducerea datoriilor publice, ci si politici care vizeaza direct relatiile dintre stat si piete din tarile debitoare. De exemplu, cer privatizarea companiilor de utilitati publice sau modificarea legislatiei cu privire la concurenta. In consecinta, libertatea guvernelor de a-si selecta instrumentele de combatare a crizelor este mult restransa.

Analiza cantitativa efectuata de cei trei profesori arata ca, dupa 2008, numarul mediu de reforme structurale solicitat de FMI a scazut, insa ulterior a crescut la loc. In 2014, acest numar mediu a ajuns la 12,1, identic cu cel din perioada 2001-2007.

Cazul ajustarilor structurale impuse de FMI pe piata muncii demonstreaza decalajul dintre retorica organizatiei si politicile sale propriu-zise. Desi Fondul sustine ca reformele pietei muncii sunt doar mentiuni periferice in programele sale de asistenta, realitatea sta exact invers. De exemplu, programele FMI din Coasta de Fildes (2009-2013), Honduras (2010-2011) si Moldova (2010-2012) au impus praguri ale cheltuielilor totale de personal ale statelor. In Moldova, FMI a cerut explicit guvernului sa elimine cel putin 4.000 de posturi de functionari publici.

De asemenea, in Romania, FMI a cerut reducerea cu 15% a pensiilor si majorarea varstei de pensionare. Masurile solicitate au provocat revolta si au fost desfiintate de Curtea Constitutionala. Cu toate acestea, la cateva luni dupa aceea, FMI a reintrodus acelasi pachet de reforme, ca parte a programului sau revizuit de ajustari. Se solicita, in plus, acordul Parlamentului asupra reformei pensiilor, iar masura a trecut in cele din urma, in pofida obiectiilor presedintelui Romaniei.

Dupa cum se vede, ajustarile structurale au ramas nucleul programelor de imprumut ale FMI. De ce este important acest lucru? Pentru ca tarile care se confrunta cu probleme economice au nevoie de spatiu de manevra, adica de libertatea de a selecta masurile pe care le considera adecvate pentru iesirea din criza, fara constrangeri externe. Intuitia care sta la baza acestei idei este ca guvernele nationale detin si mai multe cunostinte, si mai multe resurse locale pentru a implementa reforme decat institutiile financiare internationale. Cunosc mai bine si problema, si elementele pe care se pot baza pentru rezolvarea ei.

Este neindoielnic ca o tara care solicita asistenta din partea FMI se confrunta cu dificultati si, in consecinta, flexibilitatea ei decizionala este intr-o oarecare masura limitata. Nu poate sa ia orice masuri vrea. Daca ar fi putut, n-ar mai fi avut nevoie de FMI. Insa chiar si in conditii economice constrangatoare, guvernelor nationale le raman la dispozitie optiuni cu privire la politicile de urmat. Intrebarea care se pune este: cine defineste aceste optiuni, tarile insele, in urma proceselor politice interne, sau actorii externi?