Interventionismul statal, intre mituri si realitati
Societatea, in evolutia ei proteiforma, a cunoscut, de-a lungul timpului, mai multe forme de organizare politico-economice. Fiecare si-a avut apoteoza in diferite stadii, cand, diversi adepti, au vociferat in public triumful unui sistem asupra altuia, in contexte de “zbucium” economic. Interventionistii au fost cei care s-au manifestat cel mai zgomotos, in exuberanta lor imberba de a canta prohodul capitalismul, de a “proclama” esecul pietei libere si de a pune pe piedestal statul, ca pe un demiurg ubicuu si omnipotent, ca pe un panaceu universal. Aceasta a fost “cireasa amara” de pe “tortul” construit pe expansiunea monetara si a creditului pe care economistii mainstream (unii laureati ai Premiului Nobel pentru Economie) s-au grabit sa o arunce multimii. Gustul amar al “ciresii” se poate resimti si in acest moment, dovada ca apologetii interventionismului statal si-au facut treaba, celebrandu-si cu mare fast victoriile à la Pirus.
Lumea datoreaza stadiul de dezvoltare la care s-a ajuns capitalismului. Capitalismul poate fi definit ca acel tip de cooperare sociala care se sprijina pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie (munca, pamant, capital). Adica, in centrul acestui sistem sta individul, detinand drepturile de proprietate asupra capitalurilor. Acesta presupune cooperare sociala voluntara intre indivizi, alocarea efcienta a factorilor de productie, calcul economic (bazat pe preturi), toate acestea depinzand insa de un “dictator”: consumatorul suveran, care “determina indirect preturile, salariile si, in consecinta, repartizarea bogatiei intre membrii societatii”¹ (Ludwing von Mises).
La celalalt pol, se afla socialismul (economia planificata) care presupune ca mijloacele de productie se afla in proprietate publica (comuna). “Pilonul” acestui sistem il reprezinta statul, care isi extinde sfera de manifestare asupra tuturor domeniilor (i.e. cultura, sanatate, educatie, economie), neexistand o sfera a activitatilor private. Cum in acest sistem nu exista preturi (preturile sunt dictate de la centru), calculul economic (posibilitatea compararii diferitelor utilizari alternative ale factorilor de productie in vederea selectarii actiunii optime) este imposibil. Rolul individului este luat de cel al comunitatii, acesta subordonandu-se in totalitate intereselor conducatorului suprem sau ale partidului. Este exact tipul de societate descris de George Orwell in “1984”, individul tipic fiind reprezentat de Winston Smith.
A treia forma de organizare economica se presupune a fi interventionismul, adica o forma de cooperare sociala, in care exista proprietate privata, insa statul intervine prin decrete si ordine. in acest caz statul este un agent economic, care stabileste regulilel jocului si supravegheaza respectarea lor, prin aparatul de constrangere sociala. Semnalele transmise de fortele pietei sunt eliminate, proprietarul factorilor de productie fiind nevoit sa execute ceea ce statul crede de cuviinta ca este bun si intelept.
Interventionismul s-a conturat in conditiile “confruntarii societatii capitaliste cu fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice si a somajului”² (Gheorghe Filip). Astfel, s-a considerat ca economia nu poate sa-si revina de la sine (sistemul capitalist nu poate sa se redreseze), lasand criza sa-si urmeze efectele induse de pe urma boom-ului (ajustare), si pentru aceasta statul ar trebui sa intervina activ pentru a corecta, prin politici monetare si fiscale, deficientele survenite. Declinurile din perioadele de boom-bust, cum ar fi in cazul Marii Depresiuni din 1929-1933 (1941) sau ale crizei economice actuale, sunt puse in carca pietei libere, a caror forte spontane de autoreglare, conform curentului predominant la moda, nu au functionat. Astfel, panegeristii interventionismului guvernamental au pus pietei libere pecetea de vinovat prin care era blamata si ultragiata, netezind drumul masurilor interventioniste.
Cea mai cunoscuta forma de interventionism este programul New Deal, aplicat in timpul administratiei lui Franklin Delano Roosevelt, in contextul crizei din `29-`33, despre care Mises spunea ca se deosebeste de politica lui Wilhem al II-lea in cadrul Republicii de la Weimar doar prin masurile adoptate conditiilor specifice ale Statelor Unite. Astazi este aproape unanim acceptat faptul (si prezentat ca un model de succes in mediul universitar) ca masurile luate prin New Deal au revitalizat economia Statelor Unite, punand-o pe picioare. De facto, impactul pe care le-au avut masurile interventioniste a fost unul dezastruos, prelungind nesperat de mult agonia. Prin politica monetara espansionista care s-a adoptat (abandonarea etalonului-aur in 1933, nationalizarea stocului de aur, devalorizarea dolarului cu aproximativ 70%, reducerea ratei de politica monetara a FED-ului de la 3,5% la 1% in 1937) si cea fiscala (triplarea impozitelor, introducerea de noi impozite pe avere, promovand o puternica politica anti-business), infiintarea Administratiei Lucrarilor Civile, care mai apoi a devenit Administratia Progresului Lucrarilor, program guvernamental prin care s-au construit peste 77000 de poduri si 116000 de cladiri (aici multi ii aduc laude lui Roosevelt pentru faptul ca a reusit sa creeze locuri de munca, in fapt, o cheltuiala risipitoare, de sorginte keynesista), interventiile pe piata muncii (introducerea salariului minim, crearea asigurarior sociale) s-a ajuns la o crestere a cheltuielilor publice cu 83% intre 1933 si 1936, datoria publica a crescut cu 73%, investitiile private s-au redus substantial (deficitul, intre 1935-1940, a fost de aproape 20 de miliarde de dolari), stocul de capital a stagnat (intre 1930-1940). De asemenea, din cauza politicii fiscale austere si a politicii anti-business a lui FDR, intre 1937 si 1938 a avut loc o mini-recesiune (recesiune in depresiune), PIB-ul scazand cu 4%, investitiile private reducandu-se cu aproape 35% iar rata somajului a crescut cu aproape 5%. Unii economisti sunt de parere ca daca n-ar fi existat acest plan interventionist al lui Roosevelt, recesiunea s-ar fi terminat in 1936, iar rata somajului ar fi fost mult mai mica (somerii au fost impedicati sa-si gaseasca locuri de munca reale). New Deal-ul a fost practic un alt nivel al masurilor intreprinse de predecesorul lui Roosevel, Herbert Hoover, considerat in mod eronat adept al laissez faire-ului (politicile sale de interventie fiind complet anticapitaliste).
Criza economica globala actuala, inceputa in 2008, este si ea imputata, de o literatura impresionanta, “chixului” pietei libere.”Fundamentalismul pietelor” (in retorica unor “distinsi” economisti) si lipsa reglementarilor guvernamentale (neimplicarea statului in viata economica) sunt considerate in prezent a fi principalele cauze ale declansarii crizei si, deci, un alt motiv pentru promovarea interventionismului si extinderea puterii statului.
Conform teoriei austriace a ciclului economic (enuntata pentru prima data de catre Ludwing von Mises, in 1921 in a doua editie a tratatului “Theory of Money and Credit“), prin reducerea artificiala a ratei dobanzii de catre banca centrala, si prin intermediul sistemului bancar cu rezerva fractionara, s-a redus enorm de mult costul creditului. S-a transmis un semnal eronat in piata, multi investitori imprumutandu-se si punand in aplicare proiecte de investitii (boom), cu toate ca nu exista un volum corespunzator de economii reale. A avut loc astfel o “expansiune artificiala a activitatii pe termen scurt: scade somajul, iar salariile si cotatiile bursiere cresc.”³ (Carlos Rodriguez Braun, Juan Ramon Rallo) De asemenea, existenta bancii centrale ca imprumutator de ultima instanta (lender of last resort) pentru bancile care derulau investitii pe termen scurt si acordau credite pe termen lung, a facut ca acestea sa acorde imprumuturi persoanelor cu o bonitate dubioasa (credite subprime). Boom-ul indus artificial a creat o “bula speculativa” care s-a spart in momentul cand restantele la credite au crescut si preturile activelor au scazut, provocand pierderi uriase in sectoarele supradimensionate ale productiei de automobile, cel imobiliar si financiar. Investitiile neinspirate trebuiau astfel lichidate, iar ceea ce a urmat a fost criza economica. Implicatiile interventionismului statului sunt, deci, evidente.
In istorie au existat cazuri de recesiune, mai putin cunoscute, care au fost solutionate intr-un mod neinterventionist (n-au fost luate masuri anticriza: intre 1870-1871, 1892-1893, 1906 si 1920-1921). in timpul administratiei lui Warren Harding, in SUA a avut loc o recesiune (intre 1920-1921) care a dus la scaderea PIB-ului, in 1920, cu 17%. Masurile de reducere a cheltuielilor publice, injumatatirea cheltuielilor bugetare, reducerea ratelor de impozitare, au dus, in doi ani, la scaderea somajului de la 12% in 1921 la 2,5% in 1923, economia reluandu-si cursul normal si relansandu-se intr-un timp relativ scurt (2 ani), in comparatie, de pilda, cu Marea Depresiune (12 ani).
Astfel, crizele interventionismului devin, datorita opiniei publice, a diferitor formatori de opinie, a adeptilor care o prezinta ca o politica socio-economica progresista, si a curentului de gandire mainstream, crizele capitalismului. Piata libera este vazuta in continuare ca o sperietoare, incapabila sa aloce eficient resursele, salvatorul fiind intruchipat, cu un iz herculian, de catre stat. Interventiile statului in viata economica, dupa cum am vazut, provoaca haos, creand sau adancind recesiunea, efectele nefaste resimtindu-se pe termen lung. Orice interventie din partea autoritatilor, cu scopul de a influenta lucrurile intr-o anume directie dezirabila sau de a corecta anumite deficiente (parvenite, culmea, tot din cauza amestecarii lor in lumea afacerilor) au drept rezultat avantajarea unor grupuri restranse de indivizi, in detrimentul celorlalti, si o aparenta prosperitate pe termen scurt. Dupa cum spunea Friedrich von Hayek in “Constitutia libertatii“, “Libertatea inseamna, in mod necesar, multe lucruri care nu ne vor fi pe plac. Credinta noastra in libertate nu se bazeaza pe rezultate previzibile in anumite circumstante, ci pe convingerea ca, in ansamblu, ea va genera forte a caror finalitate va fi benefica”. Exista o teama atavica in ceea ce priveste libertatea si manifestarea sa, fiind si un motiv pentru care se justifica statul partenalist, a carui interventii creeaza un confort psihologic si dau un sentiment de siguranta. Ba mai mult, dupa cum sublinia Mises, interventionismul conduce, intr-un mod aproape inevitabil, la socialism.
Bibliografie
- Ludwing von Mises, Interventionismul – o analiza economica, Ed. Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, 2011, traducere de Gabriel Claudiu Mursa;
- Carlos Rodriguez Braun, Juan Ramon Rallo, O criza si cinci erori, Ed. Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, 2011, traducere de Gabriel Claudiu Mursa;
- Lawrence W. Reed, Great myths of the Great Depression, articol disponibil la http://www.mackinac.org/archives/1998/sp1998-01.pdf;
- Ce ne invata istoria despre politicile anticriza?, seminariile Mises, http://mises.ro/media/.
Felicitări! Un articol realizat pe măsura domeniului. Mult succes!