Jesús Huerta de Soto
Universidad Rey Juan Carlos, Madrid, Spania

Traducere de Gabriel Mursa, presedintele Institutului Friedrich von Hayek Romania

1. Introducere: sistemul monetar ideal

Teoreticienii Scolii Austriece au depus un efort considerabil pentru a contura sistemul monetar ideal necesar unei economii de piata. Ei au conceput o intreaga teorie a ciclului economic, ce explica felul in care acesta este generat de o maniera recurenta prin expansiunea creditului, in absenta economisirii veritabile, pusa in practica de bancile centrale prin intermediul sistemului bancar cu rezerva fractionara. Din punct de vedere istoric, au explicat evolutia spontana a banilor si modul in care interventia coercitiva a statului, stimulata de grupurile de presiune puternice, a deturnat evolutia naturala a institutiilor bancare, indepartandu-le de sistemul pietei libere. La nivel etic, acesti intelectuali au evidentiat exigentele si principiile juridice ale dreptului de proprietate din perspectiva contractelor bancare, principii ivite din insasi natura economiei de piata si care, la randul lor, sunt absolut necesare corectei functionari a acesteia.

Concluzia intregii analize teoretice este aceea ca sistemul monetar-bancar din prezent se dovedeste a fi incompatibil cu o economie libera veritabila, ca sufera de toate defectele enuntate prin teorema imposibilitatii socialismului si ca reprezinta o sursa continua de instabilitate financiara si derapaje economice. Prin urmare, devine obligatorie o reconfigurare profunda a sistemului financiar-monetar mondial, care sa elimine sursa problemelor cu care ne confruntam, reconfigurare ce ar trebui sa se fundamenteze pe urmatoarele trei masuri: 1) restabilirea unui coeficient de rezerva de 100%, ca principiu esential al dreptului de proprietate privata, in relatie cu orice depozit de bani la vedere si echivalentii acestuia; 2) abolirea tuturor bancilor centrale (inutile in calitate de imprumutator de ultima instanta daca s-ar pune in practica masura 1) si care in calitate de veritabile organisme de planificare financiara centrala constituie o sursa continua de instabilitate), abrogarea legilor referitoare la cursul fortat si a reglementarilor guvernamentale schimbatoare ce deriva din acestea (1); 3) revenirea la etalonul-aur clasic, ca unic etalon monetar mondial capabil sa furnizeze o masa monetara ferita de manipularile puterilor publice si sa disciplineze apucaturile inflationiste ale diferitilor agenti sociali (2).

Asa cum s-a afirmat deja, recomandarile anterioare vor elimina din fasa cauza tuturor problemelor, stimuland o dezvoltare economica si sociala sustenabila cum nu s-a mai vazut in istorie. In plus, ele pot arata daca reformele succesive merg sau nu intr-o directie buna si ne permit o judecata sanatoasa asupra diferitelor alternative de politica economica ale lumii reale in care traim. Doar din aceasta perspectiva, strict conjuncturala si “posibilista”, trebuie inteleasa aceasta analiza austriaca, de relativa “sustinere” a monedei euro, dezvoltata in lucrarea de fata.

2. Traditia austriaca in favoarea cursurilor de schimb fixe versus nationalismul monetar si cursurile de schimb flexibile

In mod traditional, economistii Scolii Austriece au considerat ca atat timp cat sistemul monetar ideal nu devine realitate, multi economisti, in special cei din Scoala de la Chicago, comit o grava eroare atunci cand apara cursurile de schimb flexibile intr-un mediu dominat de nationalism monetar, ca si cum acestea ar fi mai potrivite unei economii de piata. Dimpotriva, din punctul de vedere al austriecilor, atat timp cat bancile centrale nu sunt abolite iar etalonul-aur clasic, cu un coeficient de rezerva bancara de 100% nu este reinstaurat, ar trebui depus tot efortul posibil pentru ca sistemul monetar in vigoare sa se apropie de cel ideal, atat din perspectiva functionarii, cat si din punctul de vedere al rezultatelor sale. Acest fapt presupune limitarea la maximum a nationalismului monetar, eliminarea posibilitatii ca fiecare tara sa practice o politica monetara autonoma si restrangerea severa a politicilor inflationiste de expansiune a creditului, ceea ce va conduce la crearea unui cadru monetar ce va disciplina riguros agentii economici, politici si sociali, mai ales sindicatele si alte grupuri de presiune, politicienii si bancile centrale.

Din aceasta perspectiva trebuie interpretata pozitionare unor economisti eminenti precum Mises si Hayek. Astfel, remarcam demolatoare analiza hayekiana contra nationalismului monetar si a cursului de schimb flexibil dezvoltata incepand cu anul 1937, in excelenta carte Monetary Nationalism and International Stability (3). In aceasta lucrare, Hayek arata ca sistemul cursurilor de schimb flexibile fac imposibila alocarea eficienta a resurselor la nivel international, impiedicand si distorsionand imediat fluxurilor reale de consum si investitii. In plus, acesta face ca ajustarile reale (in jos) ale costurilor, de altfel necesare, sa se efectueze mereu prin intermediul cresterii restului preturilor nominale, intr-un mediu haotic cu devalorizari competitive, expansiune a creditului si inflatie, care, la randul lor, stimuleaza si justifica orice forma de comportament iresponsabil al sindicatelor, incurajand revendicari salariale continue ce pot fi satisfacute, fara cresterea ratei somajului, generand inflatie suplimentara. Treizeci si opt de ani mai tarziu, in 1975, Hayek si-a sintetizat argumentul astfel: “It is, I believe, undeniable that the demand for flexible rates of exchange originated wholly from countries such as Great Britain, some of whose economists wanted a wider margin for inflationary expansion (called ‘full employment policy’). They later received support, unfortunately, from other economists (4) who were not inspired by the desire for inflation, but who seem to have overlooked the strongest argument in favor of fixed rates of exchange, that they constitute the practically irreplaceable curb we need to compel the politicians, and the monetary authorities responsible to them, to maintain a stable currency” (n.t. – sublinierile apartin autorului articolului). Pentru a fi si mai convingator, Hayek adauga: “The maintenance of the value of money and the avoidance of inflation constantly demand from the politician highly unpopular measures. Only by showing that government is compelled to take these measures can the politician justify them to people adversely affected. So long as the preservation of the external value of the national currency is regarded as an indisputable necessity, as it is with fixed exchange rates, politicians can resist the constant demands for cheaper credits, for avoidance of a rise in interest rates, for more expenditure on ‘public works’, an so on. With fixed exchange rates, a fall in the foreign value of the currency, or an outflow of gold or foreign exchange reserves acts as a signal requiring prompt government action (5). With flexible exchange rates, the effect of an increase in the quantity of money on the internal price level is much too slow to be generally apparent or to be charged to those ultimately responsible for it. Moreover, the inflation of prices is usually preceded by a welcome increase in employment; it may therefore even be welcomed because its harmful effects are not visible until later”. Apoi, economistul austriac conchide: “I do not believe we shall regain a system of international stability without returning to a system of fixed exchange rates, which imposes upon the national central banks the restraint essential for successfully resisting the pressure of the advocates of inflation in their countries -usually including ministers of finance” (Hayek 1979 [1975], 9-10).

In ceea ce il priveste Ludwig von Mises, se stie foarte bine raceala acestuia in relatia cu disciplolul sau Fritz Machlup, care in 1961 incepuse sa se arate favorabil cursurilor de schimb flexibile in interiorul Societatii Mont Pelerin. In opinia lui R.M. Hartwell, “Machlup’s support of floating exchange rates led von Mises to not speak to him for something like three years” (Hartwell 1995, 119). Mises intelegea faptul ca macroeconomistii ce nu stapaneau teoria capitalului, precum Friedman, discipolii acestuia din Scoala de la Chicago si, in general, keynesistii sustineau cursurile flexibile si efectul lor implicit (inflatia), insa nu era dispus sa scuze pe cineva precum Machlup, unul dintre ucenicii sai, bun cunoscator al teoriei economice, care se lasase dus de valul pragmatismului si al modei pasagere de tip political correctness. In plus, Mises ii spunea sotiei sale ca nu-l putea ierta pe Machlup deoarece “he was in my seminar in Vienna; he understands everything. He knows more than most of them and he knows exactly what he is doing” (Margit von Mises 1984, 146).

Pledoaria lui Mises pentru cursurile de schimb fixe merge mana in mana cu sustinerea etalonului-aur clasic, vazut drept sistem monetar ideal la nivel international. Astfel, in Omnipotent Government, Mises precizeaza: “The gold standard put a check on governmental plans for easy money. It was impossible to indulge in credit expansion and yet cling to the gold parity permanently fixed by law. Governments had to choose between the gold standard and their -in the long run disastrous- policy of credit expansion. The gold standard did not collapse. The governments destroyed it. It was incompatible with etatism as was free trade. The various governments went off the gold standard because they were eager to make domestic prices and wages rise above the world market level, and because they wanted to stimulate exports and to hinder imports. Stability of foreign exchange rates was in their eyes a mischief, not a blessing. Such is the essence of the monetary teachings of Lord Keynes. The Keynesian school passionately advocates instability of foreign exchange rates” (n. t. – sublinierea apartine autorului articolului) (6).

In plus, nu trebuie sa ne mire dispretul lui Mises fata de teoreticienii de la Chicago, daca tinem cont ca in acest domeniu, ca de altfel in multe altele, acestia au cazut in mrejele keynesismului desantat. Pe de alta parte, Mises considera ca revenirea la etalonul-aur si cursurile de schimb fixe era relativ simpla: “The only condition required is the abandonment of an easy money policy and of the endeavors to combat imports by devaluation”. Mai mult decat atat, din punctul sau de vedere doar cursurile de scmb fixe sunt compatibile cu o democratie adevarata, in timp ce inflationisml din spatele cursurilor de schimb flexibile este, prin esenta sa, antidemocratic: “Inflation is essentially antidemocratic. Democratic control is budgetary control. The government has but one source of revenue-taxes. No taxation is legal without parliamentary consent. But if the government has other sources of income it can free itself from their control” (Mises 1969, 251-253). Guvernele se vad obligate sa spuna adevarul propriilor cetateni doar in conditiile unor cursuri de schimb fixe. De aceea este atat de mare si pernicioasa tentatia de a recurge la inflatie si cursuri flexibile pentru a evita costul politic al cresterilor nepopulare ale impozitelor. Cursurile de schimb fixe incorseteaza si disciplineaza actiunea politicienilor inclusiv in absenta etalonului-aur: “Even in the absence of a pure gold standard, fixed exchange rates provide some insurance against inflation which is not forthcoming from the flexible system. Under fixity, if one country inflates, it falls victim to a balance of payment crisis. If and when it runs out of foreign exchange holdings, it must devalue, a relatively difficult process, fraught with danger for the political leaders involved. Under flexibility, in contrast, inflation brings about no balance of payment crisis, nor any need for a politically embarrassing devaluation. Instead, there is a relatively painless depreciation of the home (or inflationary) currency against its foreign counterparts” (Block 1999, 19, n. t. – sublinierile apartin autorului articolului).

3. Moneda euro, substitut al etalonului-aur (sau de ce adeptii pietei libere ar trebui sa sustina moneda euro in conditiile in care alternativa o constituie revenirea la nationalismul monetar)

Dupa cum am vazut deja, economistii Scolii Austriece sunt adeptii etalonului-aur deoarece acesta franeaza si limiteaza puterile discretionare ale politicienilor si guvernantilor, disciplineaza comportamentul tuturor participantilor la procesul democratic, stimuleaza conduita moral a fiintelor umane. In concluzie, constituie un obstacol in calea minciunii si demagogiei, faciliteaza transparenta si instaureaza adevarul in relatii sociale. Nici mai mult, nici mai putin. Ludwig von Mises a afirmat acest lucru mai bine ca oricine: “The gold standard makes the determination of money’s purchasing power independent of the changing ambitions and doctrines of political parties and pressure groups. This is not a defect of the gold standard, it is its main excellence” (Mises 1966, 474).

Decizia crearii monedei euro (1999) si introducerea sa efectiva (2002) a condus la disparitia nationalismului monetar si a cursurilor de schimb flexibile in cea mai mare parte a Europei continentale. Nu vom comenta deocamdata erorile comise de Banca Centrala Europeana (BCE). Momentan, ne intereseaza sa constatam modul in care diferitele state membre ale Uniunii Monetare Europene (UME) au cedat si si-au pierdut complet propria autonomie monetara, mai precis, posibilitatea de a-si manipula moneda nationala punand-o in slujba intereselor politice de moment. In acest sens, cel putin din perspectiva tarilor din zona euro, moneda unica a inceput sa actioneze si continua sa o faca intr-o maniera oarecum similara celei specifice etalonului-aur. De aceea, trebuie sa consideram moneda euro ca un substituent evident, chiar daca imperfect, al etalonului-aur. In plus, caracterul disciplinator al monedei euro a devenit si mai clar in momentul declansarii ultimei mari crize economice (2008). Pentru prima data, tarile membre ale UME au trebuit sa faca fata cu o recesiune economica profunda fara sa detina autonomie in materie de politica monetara. Pana la adoptarea monedei euro, guvernele si bancile centrale intampinau o criza in felul urmator: injectau intreaga cantitate de lichiditate necesara, devalorizandu-si moneda, amanand reformele structurale dureroase de liberalizare a economiei, dereglementarea, flexibilizarea preturilor si pietelor (in special, cea a muncii), reducerea cheltuielilor publice, demantelarea puterii sindicale si a statului bunastarii sociale. Prin aparitia monedei euro, in ciuda erorilor, slabiciunilor si concesiilor de care care vom vorbi ceva mai incolo, acest tip de comportament iresponsabil nu mai fost posibil.

Spre exemplu, in Spania, in mai putin de un an, doua guverne succesive s-au vazut pur si simplu obligate sa puna in practica o serie de masuri care, desi se dovedesc insuficiente, ar fi fost catalogate drept imposibile si utopice, inclusiv de cei mai optimisti observatori:

a) In articolul nr. 135 din Constitutie s-a introdus principiul antikeynesian al stabilitatii si al bugetului echilibrat pentru guvernul central, comunitatile autonome si autoritatile locale (municipii);
b) Au fost stopate toate proiectele faraonice destinate sporirii cheltuielor publice, cumpararii de voturi si acordarii de subventii, metode prin care, de regula, guvernantii isi bazau popularitatea si actiunea politica;
c) Salariile tuturor functionarilor publice au fost reduse cu 5%, concomitent cu marirea programul de lucru;
d) Inghetarea pensiilor din sistemul Securitatii Sociale;
e) Cresterea varstei de pensionare de la 65 la 67 de ani;
f) Scaderea cu 15% a cheltuielilor publice;
g) Liberalizarea semnificativa a pietei muncii, flexibilizarea programului de lucru si diminuarea gradului de reglementare a activitatii economice (7).

Ceea ce s-a intamplat in Spania este valabil pentru Irlanda, Portugalia, Italia si in tari precum Grecia, care pana acum erau repere de politici sociale laxe, de risipa bugetara si demagogie politica (8). In plus, pusi in imposibilitatea de manipula politica monetara pentru a ascunde cetatenilor adevaratul cost al propriilor politici, liderii politici din aceste cinci tari au fost debarcati de la guvernare. Mai mult decat atat, state precum Belgia, dar, mai ales, Franta si Olanda, care pana mai ieri pareau aproape lipsite de impulsuri de reformare, se vad fortate sa-si revizuiasca nivelul cheltuielilor publice si structura hipertrofiata a statului bunastarii. Toate acestea se datoreaza, indiscutabil, noii optici privind politica monetara datorate introducerii monedei euro, care trebuie judecata cu interes si speranta de catre adeptii pietei libere si ai limitarii puterilor guvernamentale. Cu greu ne-am putea imagina ca aceste masuri ar fi fost luate in conditiile existentei unei monede nationale si a unor cursuri de schimb flexibile. Ori de cate ori pot, politicienii fug de reformele nepopulare, iar cetatenii de tot ce presupune sacrificiu si disciplina. De aceea, in absenta monedei euro, autoritatile ar fi recurs la metodele arhicunoscute: mai multa inflatie, devalorizarea monedei nationale pentru a castiga competitivitate pe termen scurt si atingerea “deplinei utilizari” (ocultand responsabilitatea organizatiilor sindicale, adevaratele creatoare de somaj), pe scurt, amanand la nesfarsit reformele structurale absolut necesare.

Acum, merita sa analizam doua diferente semnificative ale monedei euro, atat in relatie cu sistemul monedelor nationale raportate intre ele prin sistemul cursurilor de schimb fixe, cat si prin comparatie cu etalonul-aur insusi. Din perspectiva ultimei relatii, merita sa constatam faptul ca abandonarea monedei euro se dovedeste a fi mult mai dificila decat a fost, la momentul respectiv, renuntarea la etalonul monetar. Intr-adevar, monedele conectate la aur isi mentineau denumirile nationale (francul, lira etc), ceea ce a facut ca, in anii `30 ai secolului trecut, separarea de metalul pretios sa fie relativ mai facila, in masura in care, asa cum sustine teorema regresiva al banilor enuntata de Mises in 1912 agentii economici(Mises 2012, 83-134), agentii economici au fost siliti sa continue sa utilizeze moneda nationala, ce nu mai putea fi schimbata in aur, bazandu-se pe puterea de cumparare a acesteia dinainte de reforma monetara. In prezent, nu exista o asemenea posibilitate pentru tarile care doresc sau se vad fortate sa renunte la euro. Avand in vedere ca aceasta moneda este unica pentru toate tarile din UME, abandonarea sa presupune introducerea monedelor national, cu o putere de cumparare mult mai scazuta si necunoscuta, ceea ce va genera dificultati enorme pentru toti agentii economici de pe piata: debitori, creditori, investitori, intreprinzatori, muncitori (9). Cel putin din acest punct de vedere concret, dar si din perspectiva teoreticienilor Scolii Austriece, merita sa recunoastem faptul ca euro se dovedeste superior etalonului-aur; de aceea, ar fi fost mult mai util pentru umanitate daca in anii `30 ai secolului trecut diferitele tari implicate s-ar fi vazut fortate sa mentina etalonul-aur deoarece, la fel cum se intampla acum in cazul monedei euro, orice alternativa ar fi fost imposibil de pus in practica, cu niste consecinte mult mai daunatoare, dureroase si palpabile pentru cetateni.

In consecinta, mi se pare oarecum amuzant si, in acelasi timp, patetic sa constat ca nenumaratii ingineri sociali si politicieni interventionisti, care, la vremea respectiva il aveau in frunte pe Jacques Delors si care considerau moneda unica mai mult decat un simplu instrument al grandioaselor lor proiecte de unificare politica europeana, vad astazi cu disperare in aceasta ceva ce la care nu au fost capabili sa-si imagineze, mai precis, ca euro a sfarsit prin a actiona, in realitate, ca etalonul-aur, disciplinand cetatenii, politicienii si guvernantii, blocand actiunile demagogilor si punand in evidenta grupurile de presiune (conduse de sindicatele vesnic privilegiate), inclusiv punand sub semnul intrebarii sustenabilitate si chiar fundamentele statului bunastarii generale (10).

Din punctul de vedere al Scolii Austriece, acesta este principalul avantaj comparativ al monedei euro ca etalon monetar, in general, si prin comparatie cu nationalismul, in particular, nu argumentele mai prozaice gen “reducerea costurilor de tranzactie” sau “eliminarea riscului valutar”, folosite la vremea respectiva de vesnic miopii ingineri sociali.

Al doilea comentariu se refera la diferenta existenta intre euro si un sistem de cursuri fixe, in ceea ce priveste procesul de ajustare ce se dezvolta atunci cand apar diferite grade de expansiune a creditului si interventie intre diferite tari. Evident, in sistemul de cursuri fixe, aceste diferente se manifesta prin puternice tensiuni in cursurile de schimb care, eventual, sfarsesc in devalorizari explicite si se reflecta ridicatul cost in termenii de pierderii de prestigiu suferite, din fericire, de responsabilii politici. In cazul unei monede unice, precum euro, aceste tensiuni se manifesta in termenii pierderii generalizate de competitivitate, care poate fi recuperata daca se introduc reformele structurale necesare pentru a garanta flexibilitate pietelor, dereglementarea tuturor sectoarelor, ajustarile necesare din structura preturilor relative.

In plus, toate acestea sfarsesc prin a aduce atingere veniturilor fiecarui sector public si bonitatii sale financiare. De fapt, in conditiile actuale ale zonei euro, valorea datoriei publice suverane a fiecarui stat pe pietele financiare a ajuns sa surprinda tensiunile care, in mod normal, se reflectau in crizele cursurilor de schimb, cand acestea erau mai mult sau mai putin fixe, intr-un mediu de nationalism monetar. De aceea, protagonistii acestei perioade nu sunt speculatorii valutar, ci agentiile de rating si, mai ales, investitorii internationali care, atunci cand achizitioneaza sau renunta sa achizitioneze titluri ale datoriei suverane, stabilesc de o maniera sanatoasa ritmul reformelor, disciplinand si dictand, in acelasi timp, destinul fiecarei tari. Un asemenea proces ar putea fi considerat “nedemocratic”; in realitate, lucruri stau exact invers. In trecut, democratia suferea de boli cronice si era corupta de actiunea politica iresponsabila bazata pe manipularea monetara si inflatie, un adevarat impozit cu efecte devastatoare, impus fara acordul parlamentului, de o maniera graduala, oculta si sinuoasa tuturor cetatenilor.

Astazi, in conditiile existentei monedei euro, utilizarea impozitului numit inflatie nu mai este posibila, cel putin la nivelul fiecarei tari in parte, iar politicienii s-au vazut fortati sa spuna adevarul, asumandu-si lipsa de popularitate. O democratie functionala are nevoie de un cadru care sa-i disciplineze pe guvernanti si guvernati. Astazi, in Europa continentala acest rol este indeplinit de moneda euro. De aceea, caderea succesiva a guvernelor din Irlanda, Grecia, Portugalia, Italia si Spania, departe de a reprezenta simptomul unui deficit democratic, scoate in evidenta gradul de rigoare, de transparenta bugetara si de sanatate democratica indus de moneda euro in tarile ce au adoptat-o.

Va urma in numarul viitor al revistei

BIBLIOGRAFIE

ANDERSON, B.M. (1924). “Cheap Money, Gold, and the Federal Reserve Bank Policy”, Chase Economic Bulletin, vol. IV, nr. 3, 4 august 1924, p. 9.
BAGUS, P. (2010). The Tragedy of the Euro, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2010.
BARBIERI, P. (2012). “The Tragedy of Argentina”, The Wall Street Journal, 20-22 aprilie, p.
15.
BARRO, R. (2012). “An Exit Strategy From the Euro”, The Wall Street Journal, 10 ianuarie 2012, p. 16.
BLOCK, W. (1999). “The Gold Standard: A Critique of Friedman, Mundell, Hayek and Greenspan from the Free Enterprise Perspective”, Managerial Finance, vol. 25, nr. 5, p. 15-33.
BOOTH, P. (2011). “Europe’s Single Market Isn’t a Free Market”, The Wall Street Journal, 23 decembrie 2011, p. 17.
CABRILLO, F. (2012). “Encadenados al Euro”, Expansión, 30 ianuarie 2012, p. 39.
DRAGHI, M. (2012). “Continental’s social model is ‘gone’”, The Wall Street Journal Europe, 24 februarie 2012.
EICHENGREEN, B. (2011). The Rise and the Fall of the Dollar and the Future of the International Monetary System, Oxford University Press, Oxford si NewYork 2011.
ESTEFANIA, J. (2011). “Constitución antipática”, El País, 12 decembrie 2011, p. 29.
FELDSTEIN, M. (2011). “The Euro Zone’s Double Failure”, The Wall Street Journal, 16 decembrie 2011, p. 17.
GALLO, A. (2012). “Trade Policy and Protectionism in Argentina”, Economic Affairs, vol. 32, nr. 1, februarie 2012, pp. 55-59.
GOLSBEE, A. (2011). “Europe’s Currency Road to Nowhere”, The Wall Street Journal, 30 noiembrie 2011, p. 18.
HARTWELL, R.M. (1995). A History of the Mont Pèlerin Society, Liberty Fund, Indianapolis.
HAYEK, F.A. (1971). Monetary Nationalism and International Stability, Augustus M. Kelley, New York [Prima editie, Longmans, Green, Londra 1937].
HAYEK, F.A. (1978). Unemployment and Monetary Policy: Government as Generator of the
“Business Cycle”, Cato Institute, San Francisco, California. Conferinta din 8 februarie 1975, cu titlul “Inflation, Misdirection of Labor and Unemployment”, Academia Nazionale dei Lincei din Roma, cu ocazia marcarii centenarului Luigi Einaudi.
HOLLANDE, F. (2012). “La vía de la austeridad es ineficaz, letal y peligrosa”, La Gaceta, 26 ianuarie 2012, p. 1.
HUERTA DE SOTO, J. (2003). “Nota crítica sobre la propuesta de reforma de las normas internacionales de contabilidad”, Partida Doble, nr. 21, aprilie 2003, pp. 24-27.
HUERTA DE SOTO, J. (2008). “El error fatal de Solvencia II”, Partida Doble, nr. 199, mai 2008, pp. 92-97.
HUERTA DE SOTO, J. (2010). “Algunas reflexiones complementarias sobre la crisis económica y la teoría del ciclo”, Procesos de Mercado: Revista Europea de Economía Política, vol. VII, nr. 2, 2010, pp. 193-203.
HUERTA DE SOTO, J. (2011a). Dinero, crédito bancario y ciclos económicos, a cincea editie, Unión Editorial, Madrid.
HUERTA DE SOTO, J. (2011b). “Economic Recessions, Banking Reform and the Future of
Capitalism”, Economic Affairs, vol. 31, nr. 2, iunie 2011, pp. 76-84.
KRUGMAN, P. (2012). “El desastre de la austeridad”, El País, 31 ianuarie 2012 (publicat in engleza cu titlul “The Austerity Debacle”, The New York Times).
LAPERRIERE, A. (2012). “The High Cost of the Fed’s Cheap Money”, The Wall Street
Journal, 6 martie 2012.
LUSKIN, D.L. si ROCHE KELLY, L. (2012). “Europe’s Supply Side Revolution”, The Wall
Street Journal, 20 februarie 2012, p. 17.
MARTÍN FERRAND, M. “El euro es la solución”, ABC, 13 aprilie, p. 14.
MISES, L. von (1966). Human Action: A Treatise on Economics, editia a treia, Henry Regnery, Chicago, USA.
MISES, L. von (1969). Omnipotent Government: The Rise of Total State and Total War, Arlington House, New Rochelle, New York.
MISES, L. von (2012). La teoría del dinero y del crédito, editia a doua, Unión Editorial, Madrid.
MISES, M. von (1984). My Years with Ludwig von Mises, Center for Futures Education, Iowa, USA.
MUNDELL, R. (1961). “Optimal Currency Areas”, The American Economic Review, vol. 51, septembrie 1961, pp. 657-664.
O’CAITHNIA, B. (2011). “Compounding Agricultural Poverty: How the EU’s Common Agricultural Policy is Strangling European Recovery”, in Institutions in Crisis: 27 European Perspectives on the Recession, David Howden (ed.), Edward Elgar, Cheltenham, Marea Britanie si Northampton, USA, 2011, pp. 200-228.
SKIDELSKY, R. (2011). “Nueva contienda Keynes-Hayek”, La Vanguardia, 6 octombrie 2011, p. 21.
SORMAN, G. (2011). “La crisis del euro no va a tener lugar”, ABC, 30 octombrie 2011, p. 54.
STIGLITZ, J. (2012). “Después de la austeridad”. El País, Negocios, 13 mai, p. 19.
ULRICH, F. (2011). “Fiscal Stimulus, Financial Ruin”, in Institutions in Crisis: European Perspectives on the Recession, David Howden (ed.), Edward Elgar, Cheltenham, Marea Britanie si Northampton, USA, 2011, pp. 142-163.
VIDAL-FOLCH, X. (2012). “Heroica reconstrucción del Estado fallido griego”, El País, 23 februarie 2012, p. 21.
WHYTE, J. (2011). “El alto coste de una libra barata”, Procesos de Mercado: Revista Europea de Economía Política, vol. VIII, nr. 2, 2011, pp. 287-289.

(1) Principalii autori si dezvoltarile teoretice esentiale pot fi consultate in Huerta de Soto 2011a [1998].
(2) Ibidem, capitol 9.
(3) F.A. Hayek 1971 [1937].
(4) Desi nu ii mentioneaza expres, Hayek face referire la teoreticienii Scolii de la Chicago, condusi Milton Friedman, care in aceasta chestiuni, ca si in multe altele, vad lucrurile precum keynesienii.
(5) Ceva mai incolo, vom vedea cum, in conditiile unei monede unice gen euro, rolul instrumentului de disciplina jucat de cursurile de schimb fixe este jucat de cotarea pe piata a datoriei suverane si a corporatiilor din fiecare tara.
(6) Pentru a intari o data in plus argumentul lui Mises, trebui sa precizam ca sub nicio forma nu putem atribui etalonului-aur eroare comisa de Churchill dupa Primul Razboi Mondial, care a fixat paritatea metalului pretios fara sa tina cont de marea cantitate de lire sterline din hartie tiparita pentru finantarea conflictului militar. Acest fapt nu are legatura nici cu situatia actuala a monedei euro, care fluctueaza liber pe pietele internationale, nici cu problemele tarilor aflate la periferia eurozonei, generate de pierderea reala de competitivitate suferita de economiile lor in timpul boom-ului (Huerta de Soto 2012 [1998], 447, 622-623 din editia engleza).
(7) In Spania, ani de-a randul, multi economisti de orientare austriaca, inclusiv autorul prezentului articol, au sustinut fara succes introducerea de reforme care doar acum au devenit posibile din punct de vedere politic, neasteptat de rapid si gratie monedei euro. Merita sa facem doua observatii: in primul rand, masurile bune au fost compromise prin cresterea impozitelor, mai ales, cele pe venit, avere si pe cele aferente capitalului mobiliar (a se consulta “Manifestul” impotriva cresterii impozitelor semnat de mine si alti cincizeci de intelectuali in februarie 2012, pe www.juandemariana.org/ ); in al doilea rand, principiile referitoare la stabilitatea si echilibrul bugetului reprezinta o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru a reveni o cale economica sustenabila, deoarece in eventualitatea unei noi expansiuni a creditului, doar un excedent bugetar imens acumulat in timpului boom-ului ar permite evitarea gravelor probleme similare celor cu care ne confruntam in prezent.
(8) Pentru prima oara si gratie monedei euro, Grecia infrunta sfidarile la adresa propriului viitor. Desi monetaristii blazati si keynesistii reclacitranti nu vor sa recunoasca, deflatia interna este posibila si nu implica niciun ciclu “pervers” daca este insotita de reforme profunde in directia liberalizarii si a redobandirii competitivitatii. Este clar ca Grecia a primit si primeste ajutoare importante, insa nu-i mai putin adevarat ca ea are responsabilitatea istorica de a respinge toate predictiile profetilor Apocalipsei care, din diverse motive, se roaga ca straduintele acestei tari sa esueze pentru a-si putea mentine in propriile modele ipoteza expirata (si interesata) conform careia preturile (si salariile) sunt rigide a la baja (a se vedea, de asemenea, nota urmatoare, unde se face referire la efectele catastrofale ale mult laudatei devalorizari a monedei argentiniene din 2001). Pentru prima oara, vesnic falitul si coruptul stat grec a fost supus unei cure draconice. In doar doi ani (2010 – 2011), deficitul bugetar s-a redus cu opt puncte procentuale, salariile functionarilor au fost micsorate, mai intai, cu 15%, apoi, cu 20%, numarul angajatilor din sectorul public s-a diminuat cu 80.000, numarul municipiilor a scazut la jumatate, varsta de pensionare a crescut, salariul minim s-a diminuat, s.a.m.d. (Vidal-Folch 2012). Aceasta reconstructie “eroica” contrasteaza cu descopunerea economica si sociala a Argentinei, care a preferat calea opusa (keynesista si monetarista) a nationalismului monetar, a devalorizarii si inflatiei.
(9) De aceea, din fericire, suntem “legati de euro”, ca sa folosim fericita expresie al lui Cabrillo (Cabrillo 2012). Poate ca exemplul contemporan cel mai utilizat de catre keynesieni si monetaristi pentru a ilustra “binefacerile” unei devalorizari si ale abandonarii cursului de schimb fix este cazul Argentinei dupa el corralito produs incepand cu decembrie 2001. Acest exemplu se dovedeste a fi eronat din doua motive. In primul rand, deoarece, in cel mai bun caz, el corralito reprezinta doar o dovada ca sistemul bancar cu rezerva fractionara nu poate functiona in absenta unui imprumutator de ultima instanta (Huerta de Soto 2011a, 610). In al doilea rand, dupa mult laudata devalorizare, PIB-ul argentinian per capita s-a redus de la porque tras la tan alabada devaluación, el P.I.B. per cápita argentino se redujo de 7.726 dolari in 2000 la 2.767 dolari in 2002. Aceasta prabusire a venitului si a bogatiei ar trebui sa-i inspaimante pe toti cei care manifesta violent, spre exemplu, in Grecia, pentru a protesta contra sacrificiilor relativ mici si scaderilor de pret generate de deflatia interna sanatoasa si inevitabila impusa de moneda euro. In plus, toata sporovaiala legata de “impresionantele” rate de crestere economica din Argentina, mai mari de 8% anual, incepand cu anul 2003, nu ar trebui sa sensibilizeze pe nimeni, daca tinem cont de nivelul extrem de scazut de la care s-a plecat dupa devalorizare, precum si saracia, marasmul si caracterul haotic al economiei argentiene, unde o treime din populatie depindea de subventii si ajutoare, unde rata inflatiei depasea 30% iar penuria, reglementarile, demagogia, lipsa de reforme si controlul guvernamental au devenit reguli (Gallo 2012). In acelasi sens, Pierpaolo Barbieri sustine ca “I find truly incredible that serious commentators like economist Nouriel Roubini are offering Argentina as a role model for Greece” (Barbieri 2012).
(10) Inclusiv presedintele BCE, Mario Draghi, a admis ca “model social continental a apus” (Draghi 2012).