Gabriel MURSA, Presedintele Institutului Friedrich von Hayek Romania

4. Euro si unificarea politicilor fiscale

Evenimentele economice din ultimii ani au condus la o serioasa criza de incredere in moneda unica europeana. Cresterea generalizata a preturilor, tendinta Bancii Centrale Europene de a monetiza deficitele bugetare nationale achizitia directa de obligatiuni guvernamentale, presiunea crescanda pentru sindicalizarea datoriei publice au generat o profunda neliniste pe pietele financiare, ceea ce a condus la o stirbire continua a prestigiului politicii monetare gandite de bancherii din Frankfurt. Pentru a evita prabusirea increderii in aceasta moneda fiduciara, proiectantii politicilor europene au tras concluzia ca succesul masurilor luate de BCE nu poate fi asigurat decat prin unificarea politicilor fiscale. Asadar, o politica monetara unica trebuie sustinuta de o politica fiscala unica.

Inainte de orice, trebuie sa spunem ca aceasta pretentie a birocratilor din institutiile Uniunii Europene constituie o recunoastere indirecta a esecului in aplicarea criteriilor de convergenta, cele care prevedeau, printre altele, aplicarea unor reguli prudentiale de remarcat in cheltuierea banilor publici. Or, dorinta de a prelua efectiv controlul asupra modului de utilizare a resurselor bugetare din tarile membre ale Eurozonei transmite semnalul ca regulile impuse la Maastricht sau prin alte mijloace nu s-au dovedit utile in limitarea presiunilor inflationiste generate de iresponsabilitatea traditionala a guvernelor nationale. Astfel, pentru a reduce presiunile create asupra monedei euro, “strategii” Uniunii Europene au tras concluzia ca moneda unica poate fi salvgardata printr-o politica fiscala comuna.

Din punctul nostru de vedere, concretizarea acestei intentii ar avea efecte extrem de nocive asupra mediului european al afacerilor. Consecinta imediata a punerii in practica a unei asemenea intentii va face ca Bruxelles-ul sa concentreze o putere si mai mare, ceea ce va conduce la indeplinirea visului socialist francez al centralismului european. Niste birocrati, rupti complet de realitatea economica de la baza societatii europene se vor trezi cu o putere de decizie pe care nu o merita si, mai ales, pe care nu pot fi calificati s-o exercite. In consecinta, toate deciziile autoritatilor centrale si locale din tarile U.E. vor putea fi cenzurate de niste functionari fara chip, ascunsi prin luxoasele birouri din institutiile europene. Evident, ni se spune ca Uniunea Europeana nu se va implica propriu-zis in conceperea si aplicarea politicilor fiscale nationale, ca tarile membre isi vor mentine libertatea absoluta in proiectarea si aplicarea acestora. Acest argument este pur si simplu o minciuna. Felul in care a ajuns sa functioneze aceasta entitate, considerata pana de curand, un vis al liberalilor veritabili, nu lasa nicio speranta. Din pacate, istoria unificarii europene a devenit istoria centralizarii europene. Modelul francez al statului centralist a devenit, incet dar sigur, tiparul dupa care se construieste Europa unica, un teritoriu considerat mai alaltaieri, de François Guizot, un spatiu al pluralismului, al diversitatii. Experienta arata ca Bruxelles-ul a concentrat puteri centrale, in detrimentul entitatilor locale, pe care nu a vrut sa le mai imparta cu nimeni. Prin urmare, nicio minte vigilenta nu poate accepta ideea conform careia guvernele nationale vor trimite bugetele proprii la o simpla avizare spre atotputernicii comisari europeni.

In realitate, “arhitectii” politicilor europene vor sa se asigure ca proiectul politic al monedei euro va deveni realitate prin controlul suplimentar exercitat asupra modului de cheltuire a banilor publici de catre guvernele tarilor din Eurozona. Pe termen lung, intentia va fi aceea de integrare a bugetelor nationale printr-un buget unic european. Prima consecinta importanta a acestei intentii va fi distrugerea concurentei fiscale existente in prezent in spatiul Uniunii Europene. Astazi, tarile cu impozite ridicate din spatiul U.E. se arata extrem de invidioase pe politica fiscala relativ relaxata practicata de noile tari membre. Spre deosebire de tarile din “nucleu dur”, Bulgaria sau Romania, practica un soi de dumping fiscal prin cote unice de impozitare de 10%, respectiv, 16%. In alte tari din ultimile valuri de integrare se intampla ceva similar. Or, acest lucru contravine filosofiei bugetare a guvernelor din vest, care, in foamea lor congenitala dupa resurse si centralizare impoziteaza dur activitatile antreprenoriale producatoare de valoare adaugata. Din acest motiv, zonele cu impozite ridicate se vad confruntate cu un soi de “fuga a capitalului” spre tarile ce preleva mai putin veniturile finale. Evident, politica fiscala laxa avantajeaza atat tarile ce o practica, dar si companiile ce isi muta activitatile de productie acolo unde taxele si impozitele sunt mai blande.

Politica fiscala relativ laxa constituie un avantaj comparativ pentru tarile in cauza. Oarecum sarace si lipsite de capital, ele nu au alta sansa, pe termen scurt, decat sa creeze conditiile atragerii capitalului strain, cel creator de bunuri, venituri si locuri de munca. Cu toate acestea, deplasarea capitalului dinspre tarile de origine spre zonele cu impozite relativ mici reprezinta un dezavantaj pentru guvernele in cauza deoarece muta sumele obtinute din impozitare din Franta spre Romania. Astfel, politicienii din vestul Europei conchid ca fiscalitatea relativ laxa din estul Uniunii Europene (la care incepe sa se renunte, din pacate, in ultimii ani) reprezinta un soi de concurenta deloiala din parte noilor veniti. In consecinta, in subteran, exista o presiune ridicata exercitata de tarile fondatoare ale U.E. asupra celor recent integrate, in vederea “alienierii fiscale”. Evident, cea mai buna cale de solutionare a “problemei” o constituie motivul salvgardarii monedei unice. Declaratiile adeptilor unificarii fiscale sustin sus si tare ca, de fapt, tarile isi vor mentine suveranitatea in ceea ce priveste modul de stabilire a impozitelor si de utilizare a resurselor colectate. Insa, putini sunt cei care ar mai crede asa ceva. Scopul nedeclarat a unificarii fiscale este, fara indoiala, uniformizarea in sus a impozitelor si distrugerea concurentei fiscale.

Aceasta masura ar avea un efect teribil asupra antreprenoriatului. Astazi, un investitor este liber sa duca propriul capital acolo unde plasarea acestuia i se pare mai profitabila. Or, impozitele mici influenteaza foarte mult decizia sa. Intr-o Uniune Europeana cu politici fiscale nationale, investitorul are un avantaj important din faptul ca are posibilitati limitate de supraimpozitare. O crestere a presiunii fiscale impuse intreprinzatorilor va determina o relocare a investitiilor acestora, ceea ce va conduce la disparitia temporara a anumitor locuri de munca si, mai ales, la o diminuare a incasarile in bugetul de stat. Daca vrea sa obtina mai multi bani, guvernul spaniol va incerca sa majoreze impozitele; insa, libertatea de miscare din U.E. va permite unui antreprenor sa-si mute investitia in Bulgaria, ceea ce va zadarnici punerea in practica a intentiilor initiale. Pentru a duce la bun sfarsit planurile, guvernul de la Madrid nu poate decat sa faca presiuni asupra institutiilor europene pentru nivelarea fiscala in spatiul european. Astfel, fuga intreprinzatorului nu mai are sens. Pe langa faptul ca dezavantajeaza evident pozitia antreprenoriatului, adevaratul creator de bogatiei al natiunilor, intentiile de unificare fiscala dezavantajeaza evident tarile periferice ale Uniunii Europene, in general, tari relativ sarace, datorita lipsei relative de capital. In conditiile unei “grele mosteniri” si a unui nivel scazut de economisire, acestea nu sunt capabile sa genereze un nivel acceptabil de resurse pentru investitii. In consecinta, cauta, prin metoda concurentei fiscale, sa atraga resurse din alte tari ale Uniunii Europene; or, o modalitate de atragere este practicarea unui nivel scazut al impozitarii.

Din nefericire, toate aceste avantaje ale concurentei fiscale ar disparea daca Bruxelles-ul ar decide unificarea politicii fiscale. Este posibil ca in spatele intentiei de a tine sub control deficitele bugetare, o masura absolut necesara pentru a impiedica prabusirea monedei euro, sa se ascunda dorinta uniformizarii fiscale, cu efectele negative sugerate mai sus, si a realizarii visului nedeclarat al centralismului la nivel continental. Daca acestea ar trebui sa fie costurile mentinerii monedei unice, atunci trebuie s-o spune clar ca ele nu merita efortul. Europa trebuie sa arate altfel, sa fie un spatiu al libertatii, al diversitatii sub toate aspectele, al descentralizarii. Din nefericire, proiectul monedei euro pare sa ne conduca intr-o alta directie.