Octavian-Dragomir JORA – Redactor sef  “Economistul”

“Acum e altfel”. Aceasta este egida Alegerilor 2014 pentru Parlamentul European. Mesajul are un “sarm grav”. Europa unita cere strangerea randurilor, iar miezul democratiei comunitare, ranforsat dupa Tratatul de la Lisabona, cheama demosul la un nou tip de constiinta actionala, de “eurocivism”. Uniunea a clacat si la aspecte legate de exprimarile nationale (efecte si ale hazardului moral comunitar: vezi datoriile risipitorilor platite cu banii / puterea de cumparare a productivilor), si la parghii politice comune (cauze ale hazardului moral) si joaca, pe partea de comunicare, cartea desteptarii electorale. Zugravita ca opusa birocratiei functionarilor apatrizi, malaxor de initiativa si implementare (precum Comisia), sau cu urme de legitimitate decizionala (precum Consiliile), Parlamentul este institutia scoasa la inaintare de UE pentru a le trezi cetatenilor europeni sentimentul ca Europa politica le va veni tot mai mult in preajma.

Indepartarea cetatenilor de spatiul deciziilor comunitare a ramas in mentalul public drept una dintre marile limitari ale guvernantei europene. Odata cu inceperea alegerilor prin vot direct a membrilor acestei institutii co-legiuitoare europene, in 1979, Parlamentul European a functionat ca “PR” al constructiei comunitare. Initial, acest rol de imprietenire a noii Europe politice cu propriii cetateni avea sa-l covarseasca pe cel de decident efectiv, din moment ce atributiile decizionale erau mai mult discrete. Apoi, s-a inteles ca orice fel de UE s-ar dori (mai multa / larga / adanca sau mai putina, mai alerta sau mai lenta), functionalitatea e greu de asigurat daca europeanul de rand vede ca unitatea politica de masura cea mai familiara (statul) ii / isi cesioneaza suveranitatea netransparent si (deci) neremunerativ. Electorii UE isi pot azi recupera (parte din) suveranitatea (cedata de capitalele lor) la Strasbourg si Bruxelles.

Instrainarea a inlocuit apoi politic indepartarea. Si politicienii europeni au nevoie de aceleasi doua lucruri: si de voturi, si de legitimitate. Simultaneitatea acestora a devenit tot mai complicata in democratiile noastre (post)moderne, abstractizate si autonomizate fata de un cetatean a carui maxima forma de exprimare politica este “reactivitatea” la diversi stimuli. Este tot mai greu sa obtii majoritatea voturilor unei majoritati, atunci cand electoratele obosesc in urma unor experiente / experimente, fundamental economice, pe care nu le inteleg cum trebuie pentru a le putea sanctiona politic. Mobilizarea lucida la urne, in atari vremuri, tinde sa devina o fantasma, iar schimbarea, o iluzie, maximele energii care se elibereaza popular tinand de rudimentele de democratie: vocalize stradale condimentate de asalturi palatine, care se sting de regula sub bastoanele impaciuitoare ale gardienilor statu(-quo)-ului.

Europa actuala este letargica si nedumerita: uniformitate politica sau armonie intre politici, lege sau “legislatie” cu nemiluita, coeziune prin deschidere sau prin redistributie, libertate sau “libertati” cu taraita? Faptul ca Europa face fine-tunning institutional, plimband competente intre organisme, este secundar viciului imens de macro-model, aspect la care electoratele sunt mai greu alerte decat la micro-temele imediate. Politicienii extrag rente tocmai din viciile de model, indiferent ca vorbim despre republici bananiere sau elaborate sofisticate de tipul UE. Ca noul Parlament care va fi ales il va alege, la randu-i, pe “premierul Uniunii”, presedintele Comisiei Europene, ca perie legislativ piata interna, mediul, transportul, agricultura, protectia consumatorului, libertatile civile si ca bugetul cere gratia sa, acestea tin de superficia proiectului comunitar. Ce-o fi altfel la aceste alegeri e ca bolile UE sunt disimulate altcumva.