Marcus Victor Grant
Certified NLP Practitioner
consultant in strategie de comunicare si resurse umane
membru cofondator al Asociatiei Romane de Coaching

Regionalismul si regionalizarea

Regionalismul este un concept ce defineste in relatiile internationale un sens comun al identitatii si scopului combinat cu creearea si implementarea unor institutii care exprima ideea particulara a identitatii si a actiunii comune intr-o anumita regiune geografica. Regionalismul ajuta un grup de tari apropiate geografic, etnic sau cultural sa faca pasi importanti din punct de vedere economic. Astfel, organizatii regionale internationale au realizat legaturi economice, militare, au semnat tratate de colaborare si dezvoltare comuna in anumite domenii, in functie de interesele lor. De exemplu, Uniunea Europeana sau Uniunea Africana. Ideologia functionala regionalism o explica Samir Amin [1], care conduce Third World Forum in Dakar, Senegal:

Cineva isi poate imagina ca o tara obisnuita din America Latina nu poate ajunge departe de una singura, dar America Latina ca ansamblu, poate. In mod similar, nicio tara africana nu poate ajunge foarte departe de una singura, dar Africa drept un ansamblu poate. Ca sa nu mai vorbim de India sau China. [2]

Regionalismul, la nivelul politicii de inter-relationare a natiunilor la nivel global, se imparte in mai multe curente, cum ar fi  unilateralismul (de exemplu SUA),  bilateralismul (de exemplu intre SUA si Regatul Unit al Marii Britanii  sau de exemplu, intre Rusia si China), multilateralismul (de exemplu, Republica Moldova care se afla intre Rusia si UE sau de exemplu Turcia ca stat transcontintental, musulman care doreste totusi aderarea la UE) si multipolarismul (pozitiile Regatului Unit al Marii Britanii si Germaniei in cadrul Uniunii Europene; stabilirea conducerii UE in trei orase din patru tari diferite: Bruxelles in Belgia, Strasbourg in Franta si Germania, orasul Luxembourg in ducatul Luxembourg).

Regionalizarea este ceva diferit de regionalism. Este procesul administrativ si economic prin care, in cadrul unei entitati teritoriale, se descentralizeaza puterea si responsabilitatile, pentru ca resursele sa fie coordonate la o scara mai mica, pentru a servi interesele personalizate ale unei anumite comunitati. Problematica regionalizarii in Europa este strans legata de cea a autonomiei si separatismului, exemplele cele mai relevante fiind proclamarea independentei republicii Kosovo fata de Serbia, separarea Transnistriei de Moldova ca stat de facto sustinut militar si financiar de Federatia Rusa, republicile autonome Abhazia si Osetia de Sud in Georgia si regiunea Nagorno-Karabak din Azerbaidjan. Luand in considerare aceste cazuri geopolitice, putem observa cum mari puteri si state federale precum SUA si Rusia au incurajat ruperea in bucati a unor tari aflate in regiuni geopolitice de importanta economica maxima pe principiul “divide et impera”. Aceste zone au fost initial supuse unui proces de regionalizare, consimtit de catre conducerile politice ale acestor tari, proaspat eliberate de sub jugul comunist la inceputul anilor ’90. Urmatoarea etapa dupa regionalizare a fost obtinerea unui statut partial recunoscut de autonomie (etapa uneori precedata sau inlocuita de un razboi sangeros intre reprezentantii autoritatilor si ai rebelilor, inarmati de marile puteri care au alimentat razboiul), dupa care aceste regiuni s-au proclamat state de facto, incepand sa obtina, incetul cu incetul, si recunoasterea de jure.  Un alt veritabil caz istoric si geopolitic de “cui al lui Pepelea” este pozitia Turciei in Ciprul de Nord.

Regionalizarea este un concept interesant de urmarit la modul in care este pus in practica pe baza scoaterii din joc a unor sisteme politice, economice si administrative functionale si inlocuirea acestora cu o serie de sisteme disfunctionale, dar care servesc intereselor celor care se afla la conducerea unor state sau corporatii sau organizatii (cum a fost lovitura de stat din 1979 din Iran, sau asezarea regimului lui Pinochet).

Regionalizarea, in teoria politica a guvernarii locale, nu este un rau per se, ci dimpotriva, poate sprijini dezvoltarea pe principiile unui city management transparent si personalizat. Astfel, in teorie, primarii, prefectii, consiliile locale si judetene, stiu mai clar care sunt prioritatile pentru regiunile pe care le administreaza si ce resurse trebuie alocate pentru atingerea obiectivelor propuse. Deciziile bugetare pot fi luate cu mai mare independenta fata de Guvernul central, dar in acelasi timp se introduce si o responsabilitate crescuta pentru bugetul local: fiecare regiune si oras devine si mai dependent de valoarea taxelor pe care le incaseaza de la cetatenii inregistrati in unitatea administrativ-teritoriala. Un model excelent, din punct de vedere administrativ si democratic, pentru descentralizare este Confederatia elvetiana, unde exista trei nivele de decizie si regionalizare. In Elvetia, exista legi la nivelul federatiei si legi la nivelul cantonului, de exemplu, care pot fi diferite, si referendumuri la care cetatenii stabilesc ce se face cu banii publici in regiunea lor. Dar sa ne aducem aminte ca Elvetia este un stat cu standarde foarte inalte mai ales in ceea ce priveste dezvoltarea comunitara, solidaritatea interumana si aplicarea corecta a regulilor. Romanii sunt, in schimb, un popor foarte individualist, cu o imagine de sine foarte diferita de perceptia reala.[3]

Studiu de caz: falsa dilema ideologica in SUA

Adevarata problema care se ridica in contextul regionalismului este aceea de dominatie. Fie ca SUA de exemplu realizeaza “interventionism” sau “lupta pentru drepturile civile” sau “apararea democratiei” sau “multilateralism” sau “multipolarism” sau “hegemonie deteritorializata”, acelasi lucru ramance cert de aproximativ doua secole incoace: SUA rearanjeaza harta politica a lumii conform intereselor economice pe care le au grupurile de interes aflate la putere, fie ca o face sub forma doctrinei Monroe (1823) sau a “Manifest destiny” (1839)[4]. Nenumaratele cazuri in acest sens au fost studiate de specialisti[5] care concluzioneaza clar ca lumina zilei ca SUA a invadat alte tari incalcand tocmai drepturile pe care se angajase sa le protejeze prin respectiva interventie. Este, in realitate, extinderea imperiului colonial al SUA: Somalia, Afghanistan, Irak, Libia,. Singura diferenta intre secolul XXI si secolul XIX este ca atunci lucrurile se faceau pe fata, iar acum se fac in scopurile declarate a unei “eliberari”, in realitate servind doar interesele energetice ale SUA: Afghanistanul a fost invadat pentru ca talibanii nu au fost de acord cu trecerea conductei Halliburton pe teritoriul lor; Irakul a fost invadat pentru a controla puturile de petrol si pentru a servi drept avanpost geopolitic; Libia a fost atacata pentru petrolul usor de rafinat pe care il produce; Somalia a fost invadata pentru a apara contractele de exploatare a petrolului de catre 4 companii americane[6].

O veche metoda de dominare a maselor este prin frica, iar exact asta este ceea ce se intampla pri intermediul mass-media, iar la nivel politic, manipularea este organizata, cel putin in SUA, pe de-o parte la nivelul prezentarii denaturate a faptelor, prezentand o lamentabila scuza oficiala, iar pe de alta parte in mascarea adevaratei opiniei publice, care se realizeaza prin controlul diseminarii informatilor prin concernele mediatice gigant care se preocupa de transmiterea stirilor la nivel international.”Razboiul impotriva terorismului” nu e decat ea insasi o forma de terorism, adresata intregii natiuni americane.  Mai mult, sursele de informare veritabila a populatiei, sunt controlate, folosind de la mijloace economice pana la acelea de reprimare fortata. In acest sens, in era globalizarii se manifesta tot mai mult monopolizarea diseminarii informatiei catre populatie.

Astfel, ideologii discuta despre aspecte cum sunt daca polica externa a SUA, spre exemplu, tinde in ultimii 10 ani spre multipolarism sau multilateralism, dar impresia de fond pe care o ofera unii specialisti este mai curand una de mascare a adevaratelor interese, astfel incat curentele ideologice si conceptele politice nu sunt decat variatiuni pe aceeasi tema.

Interventionismul american, ca doctrina, are o baza foarte inradacinata in domeniul economic. Astfel, Razboiul Rece si Razboaiele din Vietam, Laos, Cambodgia, Afghanistan au servit indeosebi (si) drept scuze pentru a suplini o industrie a dezvoltarii armamentului care oricum pornise un trend ascendent, mai ales in urma progresului tehnologic din timpul celui de-al II-lea razboi Mondial; razboaiele din Golf nu au fost decat pretexte pentru americani pentru a pune mana pe rezervele de petrol din zona Irakului; Kennedy a fost ucis, intre altele, pentru extinderea razboiului din Vietnam[7], s.a.m.d. Desigur ca aceasta este o perceptie extrem de ingusta, dar in cele din urma, la aceasta se reduce necesitatea de dominare, intr-un secol in care pe plan international nu mai este “civilizat” sa invadezi o tara straina si sa iei sclavi pe care sa-i pui sa munceasca intr-o colonie, in schimb este “civilizat”, ca putere militara, sa invadezi o tara pentru a impune propria ordine (sau dezordine, dupa cum rezulta din documentarele Iraq for Sale: The War Profiteers[8] si No End in Sight (2007)[9]. Folosind forta armata ca vehicul de impunere a propriilor norme, SUA a “ajutat umanitar” o multime de state sa se restabileasca economic cand de fapt chiar SUA a stimulat prin diverse mijloace factorii care au adus tara respectiva in pragul dezastrului economic. Este inca si mai acceptabil ca o putere economica sa invadeze o piata si sa suprime productia locala de calitate pentru a impune propriile standarde si produse. In ceea ce priveste structuralizarea administratiei centrale si locale, regionalismul isi gaseste o nunatare interesanta, astfel incat prin tendinta de globalizare, de centralizare, se implica si centralizarea sistemelor de gestiune si evidenta a resurselor si chiar a resurselor. Daca Vilfredo Pareto constata acum aproape un secol si jumatate ca 20 % din populatie detine 80 ” din avere, desemnand principiul care acum ii poarta numele (principiul lui Pareto, conform caruia 80 % din rezultate sunt aduse de 20 % din resurse), situatia actuala este de fapt urmatoarea: mai putin de 10 % din populatie controleaza 90 % din avere, iar 95-97 % din populatie lucreaza pentru indeplinirea obiectivelor celorlalti 3-5 %.

Regionalizarea Romaniei in contextul geopolitic al regionalismului

Avocatii regionalizarii in Romania aduc argumente asemanatoare cu cele din teoria politica, trecand cu vederea mizele geopolitice ale descentralizarii Romaniei: Ungaria doreste Transilvania (initial taiata prin anexare, stabilita de Diktatul de la Vien exact pe linia propusa pentru descentralizare), Rusia doreste contopirea Moldovei intr-o mica federatie-satelit Moscovei care sa cuprinda si Republica Moldova, Transnistria si vechi teritorii romanesti care acum apartin Ucrainei), Serbia doreste Banatul si cu consimtirea lui Basescu nu se preocupa prea tare de drepturile vlahilor[10], tiganii doresc Oltenia, iar bulgarii Dobrogea[11]. Va fi Transilvania noul Kosovo[12]?

Regionalizarea este un model al descentralizarii propus si sustinut la nivelul Uniunii Europene drept o cheie pentru dezvoltarea pe viitor a Romaniei. Uniunea Europeana este un exemplu de succes in regionalism. La urma urmei, daca functioneaza in Belgia si inca si mai bine in state federale ca Germania si Elvetia, de ce n-ar functiona si in Romania? Ei bine, istoria ne invata ca marile puteri au dorit intotdeauna faramitarea si controlul asupra statelor aflate in regiuni strategice geopolitic. Sa ne amintim si de Sicilia la sfarsitul anilor ’40, de Israel in toata istoria sa pana la infiintarea statului modern. Luand in considerare un model al Europei geografice care se intinde dincolo de granitele UE de la Gibraltar pana in Kazahstan (cel mai mare stat transconstinental din lume dupa Federatia Rusa) si din Cipru pana in Norvegia, Romania este fix in centrul Europei. Nu in est, nu in vest, nu in sud, nu in nord. Fix in mijlocul Europei. Ei bine, in cadrul modelului noii regionalizari, dependenta fiecareia din regiunile economice ale Romaniei ar scadea fata de centru (Bucuresti) si ar creste fata de UE (Bruxelles), pentru ca – nu-i asa? – absorbtia fondurilor europene ar fi mult mai buna, mai personalizata, etc. Aceasta este promisiunea. Regionalismul ca politica globala castiga teren prin regionalizarea zonelor mici, faramitarea lor si crearea unei dependente fata de centrul structurii supranationale. Desigur, exemplu cel mai la indemana este Uniunea Europeana[13], dar sa ne aducem aminte si de CIS, ce reuneste: Federatia Rusa, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Republica Moldova, Tadjikinstan si Uzbekistan. [14]

Intr-un asemenea context doctrine democratice contemporane precum democratia de consiliu sau ecodemocratia sprijina descentralizarea. Daca aceasta descentralizare ar  fi imbinata mai ales in cazul primeia cu avantajele pe care le ofera ideologii de genul celor bazate pe “castig-castig” (care economic si-au demonstrat validitatea, asa cum a fost recunoscut si prin acordarea premiului Nobel matematicianului John Nash, fondatorul Teoriei Jocurilor), atunci lucrurile ar sta bine. Asa cum stau in Elvetia. Aparent, UE propune o reforma administrativa corelata cu o crestere a nivelului democratiei. Cu cateva exceptii majore. Prima exceptie: Romania nu este o democratie Sau, mai precis, conform hartii realizate pe baza Economist Intelligence Unit Democracy index pentru 2012[15], Romania este o democratie esuata, stand la capitolul acesta chiar mai prost decat vecina sa Republica Moldova. Cat priveste sistemul economic, in Romania functioneaza un “capitalism de cumetrie” sau o forma de “capitalism salbatic”, care nu a trecut prin etapa antreprenoriatului strategic bazat pe initiativa (specific SUA in sec. al XIX-lea si in prima jumatate a sec. al XX-lea) – un antreprenoriat care nu a avut loc si nici voie sa se dezvolte[16]. A doua exceptie: solutia propusa “nu este o descentralizare in sensul principiului european, este o mimare a descentralizarii reale si o federalizare mascata” (Alin Tise, vicepresedinte PDL)[17].

In Romania, asemenea proiecte au putine sanse de a fi sustinute pe termen lung, iar sistemele care dobandesc, sub o forma sau alta, o tot mai larga raspandire, nu promoveaza altceva decat o dependenta tot mai mare, nu doar a sub-unitatilor administrative, in cadrul unui teritoriu, ci chiar a tarilor de anumiti poli de putere, implinind astfel practic ceea ce s-a definit pe scara larga prin “multipolarism”, o etapa spre guvernarea mondiala spre care tinde procesul de globalizare.

Din punctul de vedere al regionalismului, Romania reprezinta granita estica a Uniunii Europene, motiv pentru care unii repeta refrenul ca se afla “la periferia Europei”, uitand ca mai este inca jumatate de Europa si mai sunt vreo 20 de state mai la est, din care in mod deosebit, Georgia si Moldova[18] doresc sa adere la UE, spre ingrijorarea rusilor si a americanilor. Faramitarea Romaniei ar fi o etapa foarte utila pentru controlul resurselor ei, pentru stapanirea populatiei ei (considerabile, la nivelul UE) si pentru vinderea acesteia en detail, la bucata, la propriu. En gros a fost deja vanduta 70 %[19]. Aici nu doresc sa tin un discurs paranoic de genul “noi nu ne vindem tara”, ci mai degraba pun problema intr-o maniera capitalista: “daca macar o vindem, sa o vindem la valoarea adevarata, nu pe doi lei!”. Aici ma gandesc in special la strategia Ungariei de a obtine Transilvania la Diktatul de la Bruxelles[20] prin acordarea dublei cetatenii si cumpararea de pamant[21] si la drepturile de concesionare asupra resurselor minerale si a gazelor de sist.

Sa ne aducem aminte ca regionalizarea, ca si rotita din mecanismul regionalismului pan-european a functionat si in alte cazuri spre dezbinarea natiunilor.[22]

Regionalizarea Romaniei este oare un proces economic, sau in realitate adreseaza mize geopolitice si nationaliste foarte periculoase pentru oamenii de afaceri si pentru cetateni? Cui serveste o regionalizare a Romaniei, ba chiar un proiect de federalizare a ei? Cine beneficiaza, cu adevarat, de pe urma regionalizarii? Care sunt riscurile pe care le prezinta regionalizarea pentru suveranitatea tarii? Care sunt perspectivele reale pentru “dezvoltarea regionala” avand in vedere ca in Bucuresti: traieste aprox. 15 % din populatia efectiva a tarii; functioneaza cam 30 % din economia Romaniei si locuiesc 50 % din cei mai bogati romani? Sa fie libertatea economica si politica un concept pentru ramasitele caruia sa se bata doar ideologii vremurilor ce au fost si vor sa vina?