Mihaela IFRIM

Cresterea artificiala a economiei, prin stimulentele oferite de expansiunea creditului, este un proces nesustenabil ce se va sfarsi, inevitabil, printr-o criza economica. Iminenta crizei este determinata de cel putin trei factori. In primul rand, insuficienta resurselor nu poate sustine procesul de alungire a structurii productive. In al doilea rand, continuarea boom-ului economic presupune cantitati tot mai mari de moneda, amenintarea tot mai evidenta a inflatiei determinand cresterea ratei dobanzii. Nu in ultimul rand, preferintele temporale ale consumatorilor nu sustin procesele de productie derulate pe perioade mai lungi de timp, ce implica cantitati suplimentare de capital.

Expansiunea monetara se bazeaza pe o masluire a preferintelor reale ale consumatorilor. Preferinta crescuta pentru consum si lipsa resurselor economisite sunt ascunse in spatele unei rate reduse a dobanzii, rezultata in urma expansiunii monetare. Accesul facil la resursele monetare permite sporirea investitiilor, cu toate efectele pozitive pe care acestea le imprima, pe termen scurt, economiei. Preturile cresc, salariile cresc, dar preferintele pentru consum raman aceleasi. Indivizii prefera in continuare consumul prezent celui viitor, motiv pentru care economisesc mai putin. Mai mult, la aceasta preferinta redusa pentru economisire contribuie si inflatia, continuandu-se cercul vicios. Stim ca inflatia (expansiunea masei monetare) se datoreaza unei insuficiente a resurselor reale, economisirea, la randul ei, fiind descurajata de existenta inflatiei.

Sporul salarial rezultat in urma expansiunii monetare si a stimularii investitiilor va fi destinat consumului si economisirii, in concordanta cu preferinte reale ale indivizilor. Orientarea preponderenta catre consumul prezent va face ca cea mai mare parte a veniturilor suplimentare sa fie destinate achizitionarii bunurilor de consum. Astfel, lipsa resurselor economisite se face responsabila pentru mentinerea unei cereri reduse pentru bunurile rezultate in urma investitiilor in procese lungi de productie. In absenta cererii reale si datorita accesului tot mai dificil la surse suplimentare de finantare, toate aceste investitii vor fi abandonate. Devine evident faptul ca investitiile masive in industriile bunurilor de capital nu pot fi sustinute de preferintele indivizilor pentru bunuri de consum. Structura de productie se dovedeste a fi una distorsionata, ca urmare a excesului de investitii in industria bunurilor de capita, si trebuie sa se reajusteze la vechiul raport intre preferinta pentru consum si cea pentru economisire. Posibilitatea reajustarii si a corectarii erorilor este asigurata de depresiunea economica.

Depresiunea, date fiind toate aceste distorsiuni create de expansiunea monetara la nivelul economiei reale, este faza necesara pentru eliminarea tuturor erorilor antreprenoriale din perioada boom-ului economic. Importanta depresiunii rezida in posibilitatea obtinerii raportului real dintre preferinta pentru consum si cea pentru economisire a indivizilor. Aceasta inseamna ca preturile bunurilor de capital trebuie sa se diminueze comparativ cu nivelul atins in perioada de expansiune, rata dobanzii trebuie lasata sa creasca pana la nivelul raportului real dintre preferintele inter-temporale ale consumatorilor iar proiectele de investitii, lipsite deopotriva de cerere si de resurse, trebuie abandonate. Aceste reasezari pe fundamente reale ale economiei presupun, inevitabil, numeroase costuri. Dintre ele, somajul, sub aspectul impactului social pe care il presupune, atrage cele mai numeroase preocupari.

Murray Rothbard considera somajul ca fiind o trasatura comuna a depresiunii, avand doar un caracter tranzitoriu. Aceasta deoarece somajul este unul frictional, rezultat in urma procesului firesc de re-alocare a factorilor de productie intre industriile de ordin superior si cele de ordin inferior. Problemele ridicate de existenta somajului vor fi eliminate odata cu finalizarea procesului corector presupus de depresiune. Somajul devine intr-adevar problematic atunci cand procesul de reajustare este perturbat de interventia sindicatelor / autoritatilor. Rezistenta in ceea ce priveste reducerea salariilor, incercarea de a stimula economia prin noi masuri monetare ori subventionarea activitatilor diferitelor companii, sunt doar cateva exemple de imixtiuni in procesul corector presupus de depresiune. Rezultatul acestora va fi o prelungire dureroasa a procesului de ajustare a economiei, cu rate tot mai mari ale somajului si cu o risipa tot mai mare de capital. Interventia pentru a limita procesul reajustarii structurii productive va amana, de fapt, refacerea economiei. “Revenirea la situatia de normalitate nu poate avea loc decat dupa ce preturile si salariile se adapteaza la cantitatea de moneda in circulatie”. Altfel spus, depresiunea reface echilibru dintre economia reala si cea monetara.

Daca stimularea economiei nu este masura salvatoare pentru limitarea depresiunii, nici masurile de stabilizare nu par a oferi rezultate mai bune. In acest sens, o pledoarie pe cat de plastica, pe atat de elocventa, este facuta tot de Murray Rothbard. El considera absurda incercarea de stabilizare a  fluctuatiilor din economie, prin astfel de masuri eliminandu-se de fapt activitatile productive rationale. In acest sens, ofera exemplul unei comunitati vizitate la fiecare sapte ani de lacuste.  Aceasta va determina reactii ciclice, la fiecare sapte ani comunitatea pregatindu-se pentru invazia de lacuste prin formarea de specialistii in lupta cu aceste insecte ori prin producerea de echipamente impotriva lor. Impulsionarea acestor activitati va determina un boom in industria de lupta contra insectelor, care se va restrange in urmatorii sase ani. Decizia de a stabiliza industria in cauza, pentru a elimina fluctuatiile ciclice, va presupune producerea anuala de instrumente si utilaje de lupta impotriva insectelor. In felul acesta, resurse umane si materiale vor fi folosite pentru obtinerea unor bunuri de care comunitatea nu are, de fapt, nevoie. Forta de munca va fi utilizata chiar in conditiile in care nu e nevoie de ea in ramura respectiva. Interventia, sub chipul stabilizarii, se face responsabila pentru utilizarea de resurse acolo unde ele nu sunt solicitate. Daca indivizii doresc sa achizitioneze mai putine case si mai multe autoturisme, nu putem sa ii obligam sa faca altminteri, doar din “ratiuni” de stabilizare, de respectare a unui plan guvernamental.

Trebuie acceptat faptul ca depresiunea este urmarea fireasca a procesului de expansiune prin credit. Pe toata durata acestui proces se produc reajustari ale structurii productive si redirectionari ale resurselor implicate in proiectele esuate. Economia se aseaza pe fundamentele reale asigurate de factorii de productie existenti si de preferintele consumatorilor. Din toate aceste considerente, depresiunea trebuie lasata sa-si urmeze cursul, orice incercare de a stimula o economie care nu a reusit sa elimine toate excesele boom-ului precedent fiind doar o noua imixtiune in mecanismul functionarii pietei.

Reteta austriaca privind depresiunea este cea mai simpla dintre toate. Convinsi de superioritatea pietei libere si de capacitatea acesteia de a se auto-regla, economistii austrieci mizeaza pe forta “laissez – faire”-ului. Sfarsitul depresiunii si revenirea economiei la normalitate va avea loc cu atat mai repede cu cat mecanismele pietei nu sunt perturbate. In acest sens, autoritatilor li se cere sa nu intervina in procesele pietei de ajustare .

Pozitia traditionala a economistilor austrieci “sa lasam piata libera sa functioneze” nu va avea niciodata prea multi simpatizanti, in conditiile in care un numar mult mai mare de interventionisti va arata spre piata ca spre unicul responsabil pentru criza economica. Paul Cwik atrage atentia asupra nevoii oferirii unei solutii pentru iesirea din recesiune. El considera insuficienta punctarea cauzele fluctuatiilor ciclice, daca nu este oferita si o solutie pentru depasirea lor. Dintr-un asemenea considerent, keynesismul a avut succes dupa criza anilor ’30 ai secolului trecut. Desi discutabil, keynesistii au oferit un plan pentru refacerea economiei, in vreme ce austriecii au oferit un tablou al cauzelor declansarii crizei. In aceeasi directie vine si afirmatia lui Roger Garrison: “Hayek a oferit o explicatie bazata pe capital a modului in care economia intra in depresiune; Keynes a oferit o prescriptie fara capital pentru iesirea din aceasta”. Astfel, dupa parerea lui Paul Cwik, dincolo de indicarea corecta a cauzelor recesiunii, sustinatorii teoriei austriece a ciclului economic ar trebui sa insiste asupra modalitatii limitarii perioadei de reajustare pe care o presupune recesiunea.

Cred ca un plan viabil pentru limitarea efectelor recesiunii trebuie sa aiba in centrul sau stimularea economisirii. Aceasta, deoarece doar prin economisire pot fi acumulate resursele necesare cresterii stocului de capital al unei economii. In absenta capitalului, nu putem vorbi despre o structura de productie consonanta cu cresterea reala a economiei. Importanta capitalului pentru dezvoltarea economica ar trebui echivalata cu importanta acumularii pentru a extinde stocul de bunuri de capital. Totodata, numai prin cresterea economisirii pot fi sustinute investitiile realizate in perioada expansiunii precedente, evitand pierderile de capital. Economisirea sta la baza consumului viitor, oferind resursele necesare alungirii proceselor productive. Autoritatile monetare ar putea sprijini procesul de acumulare a capitalului prin economisirea resurselor, limitand politicile inflationiste. Evitarea cresterii masei monetare, lipsa interventiei in procesul de ajustare a preturilor si eliminarea taxelor asupra produselor de economisire ar fi cateva solutii pentru scurtarea depresiunii si refacerea economiei.