web analytics

Prohodul capitalismului?

Gabriel MURSA

Orice s-ar putea spune despre noi, romanii, dar nu si ca ne-a parasit norocul. Om fi noi o napastuita “insula de latinitate intr-o mare slava”, un neam sacrificat de cinicii stapani ai lumii si surghiunit la periferia lumii occidentale pentru a tine piept invaziei Semilunei, insa cu greu s-ar putea admite ca zeita Fortuna ne-a intors definitiv spatele. Pe langa toate ne-noroc-irile ce s-au abatut (fatalmente, desigur) asupra noastra, de-a lungul unei istorii predestinate si nemeritate, am avut sansa unica de a asista, pe parcursul a doar doua decenii, la trecerea in nefiinta a celor mai importante sisteme de organizare sociala plasmuite de omenire.

Parca mai ieri vedeam cum fosti ilegalisti, propagandisti ai vechiului Partid si entuziasti fauritori ai nationalizarii postbelice puneau cruce unei oranduiri sociale edificate de ei insisi, intr-un spectacol a la Kusturica si transmis in direct pe tot mapamondul, invingand in audienta Jocurile Olimpice sau show-urile politically corectness, nascatoare de presedinti, ale doamnei Oprah. Insa, dupa ce mai ieri chibitam la televizor (cu putine si, din nefericire, tragice exceptii) trecerea la cele vesnice a socialismului “bun in teorie dar prost aplicat” si ne declaram veseli, fara remuscari, in favoarea unuia “cu fata umana”, noi, fiii nascuti din suspectul mariaj traiano-burebistic, avem oportunitatea epocala de a lua parte la inevitabilele funeralii ale capitalismului, prevestite cu mult timp in urma de marele ghicitor in stele alintat de catre ciraci drept Batranul Maur. Asadar, in numai o generatie am inghitit cu lacrimi coliva oranduirii ce-si propunea nici mai mult nici mai putin decat aducerea Raiului pe Pamant si asteptam, acum, emotionati, nerabdatori si plini de voiosie, sa benchetuim la praznicul regimului capitalist. Milostivi din fire, i-am iertat socialismului statul la cozi, frigul necrutator al igluurile citadine ante-decembriste si mancatul pe cartela; acum, tinem mortis sa luam parte la inhumarea mai tanarului sau dusman, in fapt, sistemul ce a favorizat saltul in civilizatie al lumii vestice.

Cum altfel am putea interpreta evenimentele recente de la noi si din lumea larga decat ca o trecere a cortegiului funerar al capitalismului? Daca citesti ziare, “carti de succes”, daca deschizi televizorul sau “intri pe net”, iti dai seama ca ai sansa sa participi (din nou, live) la perindarea prin piata publica, cu nelipsita fanfara, a celui care a fost tapul-ispasitor pentru toate relele umanitatii.

Moartea sa era absolut previzibila. In Evanghelia dupa Marx se prooroceste ca oranduirea fondata pe libertatea individuala, proprietate privata si piata libera, adica cea care a scos din mizerie, in primul rand, “clasa muncitoare”, va disparea sabotata de propria gena schizofrenica, maligna, auto-distructiva. Totul este o chestiune de timp, deoarece mersul din criza in criza al fatului nascut bolnav acum cel mult jumatate de mileniu nu poate sa aiba decat destinatia tintirimului istoriei; or, acum, a sosit criza cea de pe urma.
Din cate ar trebui sa ne dam seama (si nu stiu de ce, unii dintre noi se incapataneaza sa o faca), avem de-a face cu o inmormantare in toata regula. In primul rand, avem obiectul inmormantarii din prime time: capitalismul – ni se spune, un cadavru in putrefactie, urat mirositor din cauza profiturilor rusinoase, a speculatiilor veroase, “a inegalitatilor crescande dintre saraci si bogati”, a “maririi decalajelor dintre Nordul bogat si Sudul sarac” etc. Pomelnicul ce cuprinde, de aceasta data, “pasivul” defunctului si nu rudele plecate dintre vii este lung si include, pe drept sau pe nedrept, toate pacatele comise cu voie sau fara de voie de catre umanitate. Apoi, sunt de fata nenumarate inalte fete bisericesti ce recita cu scop lucrativ, mai mult sau mai putin inspirate de pomenitul evanghelist. Intr-o atmosfera imbibata cu duhul pogorat al Preafericitului Keynes, mitropolitii Stiglitz si Krugman tin predici despre fundamentalism (al pietelor, evident) si canta prohodul, dar nu inainte de a-si fi arvunit onorarii cuprinse intre 50.000 si 100.000 de gologani (ce-i drept, fara coeficient de rezerva de 100%); nu de alta, dar una-i sa predici ca simplu simbrias al stiintei si cu totul altceva este sa debitezi prostii recompensate cu Premiul Nobel. Exista si cor, al celor ce repeta ceea ce li se spune, cei ce asigura fondul sonor si acopera vocile nepoftite, rebele, care atrag atentia ca pretinsul mort ar da din maini daca multimea zgomotoasa nu l-ar asfixia; asadar, in strana se aseaza preotii amfiteatrelor, ai sanctuarelor stiintei, ce au ars pe rug “versetele satanice” ale lui Mises, Hayek sau Friedman si citesc enoriasilor-studenti psalmi din “gandirea corecta”.

Insa, in peisajul funebru, de fapt, o reprezentatie cu nuante pronuntat burlesti, rolul cel mai important revine bocitoarelor. Intr-o lume sofisticata fondata pe diviziunea muncii, bocitul reprezinta o activitate ca oricare alta. Unii fac pantofi, altii cresc iepuri, unii cultiva porumb, altii vand cafea; in treacat fie spus, de cand s-a inventat “statul bunastarii sociale”, exista si breasla celor specializati pe taiatul frunzelor la caini. Ei bine, pe langa toate asemenea expresii ale diviziunii muncii, dezvoltarea sistemului economic a condus la aparitia unei noi specializari in nomenclatorul meseriilor – bocitoarea. Benevol sau, cum se intampla de cele mai multe ori, pe niscaiva arginti, ea isi face aparitia acolo simte miros de tamaie, in zilele noastre, pe ecranul televizorului, acolo unde capitalismul este ingropat inainte de a-si da, in toata regula, obstescul sfarsit. Avand o capacitate extraordinara de empatie, ea incepe sa-si verse lacrimile si sa recite binecunoscutele refrene: ca disparutul a fost bun si bineintetionat, dar corupt si transformat de Iuda intr-un monstru egoist, nemilos si prea-iubitor de cele lumesti. Apoi, se ridica sfioasa, trece pe la casierie si pleaca vesela spre alte asemenea adunari. Caracteristica ei fundamentala o constituie ipocrizia. Ea nu cunoaste defunctul, dar il plange de ca si cum i-ar fi frate. Evident, exista si bocitoarele sincere, educate in lacasurile de cult ale marxismului sau interventionismului aparute in ultimul veac, niste pretinse maicute ce ocupa cu forta centrele marilor orase, distrug vitrinele magazinelor si lupta cu sticle incendiare pentru pace, pentru o lume mai dreapta si mai buna. Ele fac parte din Ordinul Indignatilor, dupa titlul unei carti scrise de un dusman al capitalismului ce s-a imbogatit rapid, vanzand tiraj dupa tiraj din noua “biblie sociala”. In alai mai intra palimarul, adica, cel ce bate toaca sau trage clopotele (ziaristul, analistul, politicianul), dascalul, paracliserul. Bineinteles, dar nu in cele din urma, din multime mai face parte “gura casca”, cel ce nu stie despre ce-i vorba, nu intelege o iota, nu pune intrebari; eventual, isi smulge un suspin de complezenta ori pentru a-si satisface instinctul de turma. Ajuns la inmormantare din oportunism (vreo eventuala pomana) sau pentru a-si satisface pornirile gregare, “gura casca”, uneori, cu chip de cetatean turmentat, se alatura cortegiului neputand sa rateze ocazia de a fi acolo unde se desfasoara un eveniment epocal intreband “eu cu cine votez?”; nici macar nu poate concepe ca asa ceva ar fi fost cu putinta fara pretioasa sa prezenta. Confuz, pios fara sa stie de ce si solemn ca un cocos lovit de aburii alcoolului, da din cap aprobator a povetele sfintelor fete bisericesti. Rostind filosofica si fatala “asta-i viata!”, aprinde sfios o lumanare la capataiul celui ce i-a conferit un standard de viata la care strabunicii sai iobagi nici macar nu puteau visa.

In toata aceasta desfasurare de forta nu renteaza sa fii eretic caci imediat ti se va spune “crede si nu cerceta”; daca insisti, te paste excomunicarea si nu mai primesti invitatie la praznic. Ti se pune pecetea de proscris, ti se taie stipendiile vremelnice; in fine, risti Jihadul ideologic. Esti “nazist” sau “anarhist”! Asadar, nu prea merita sa contesti pretinsele adevaruri, atragand atentia “indureratei adunari” ca, dintr-o eroare de neiertat, scaldatoarele au gresit defunctul, imbaind si trimitand la “loc cu verdeata” veritabilul muribund si ca, de fapt, toata lumea boceste, momentan, pe altcineva. In plus, crucea poarta deja numele falsului raposat (INRI, Capitalismul, aproximativ secolul al XVI-lea – Marea Criza 2007-2011), nemaiputand fi reconditionata, pomenile (bani publici, subventii, ajutoare pentru salvarea unor banci, companii falimentare etc., etc.) au primit destinatar iar bocitoarele si-au primit partiturile si binemeritatele recompense. Atunci, se merita sa ai soarta calugarului dominican Giordano Bruno?

In decorul grotesc al ultimilor ani, exista si “eretici” ce dezavueaza teatrul mediatic absurd care ni se perinda dezinvolt prin fata ochilor incurcand rolul actorilor, punand in scena o piesa folosind scenariul alteia, confundand cauze cu efecte, voind sa joace o drama cu niste comedianti penibili. Ei isi propun sa inverseze sensul mesajului de teatru gen Ionesco pus in scena de intratabilii nostalgici ai socialismului si interventionismului. Parca mi-i si imaginez stand pe marginea drumului si asistand stupefiati la trecerea unui cortegiu indus in eroare, strigandu-le evlaviosilor ca jelesc pe altcineva. In fond, mesajul lor vine impotriva curentului dominant ce descrie incontestabilele spasme economice din ultimii trei-patru ani, ca si cum capitalismul si-ar da ortul popii. Cu rafinament, tact si expertiza, “ereticii” lucizi demanteleaza fara mila puhoiul de aberatii ce inunda ziarele, revistele, ecranele televizoarelor sau amfiteatrele dorind sa-i convinga, mai ales, pe naivii “gura-casca” de faptul ca parintii din acte ai crizei sunt piata libertina, trandavia statului sau poftele nestrunite ale naturii umane. Dimpotriva, argumenteaza ei, marsul funebru intonat de fanfara analistilor si acompaniat de corul bocitoarelor (asezat pe partea stanga a convoiului) insoteste dricul ce poarta un muribund bine fardat (“un mort frumos”, dupa cum ar concluziona babutele de prin satele romanesti) si, inexplicabil, mereu resuscitat atunci cand crezi ca si-a dat duhul.

“Ereticii” resping platitudinile servite zilnic de analisti semi-docti sau profesorasi cu morga; in cele din urma, ei se straduiesc sa convinga pe toata lumea ca, de fapt, penibila gloata indoliata ce defileaza ostentativ in anii recentii inchina, speram noi, un ultim omagiu travestitului ce dintotdeauna a ascuns sub vesminte chipul hidos si de caracatita al socialismului. Sa ne alaturam lor si sa-i spunem adevaratului defunct – socialismul sau odraslei sale hermafrodite, interventionismul -“tarana usoara!”. Amin.


Aceasta lucrare/articol a beneficiat de suport financiar prin proiectul “Studii Post-Doctorale in Economie: program de formare continua a cercetatorilor de elita – SPODE”, contract de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/61755, proiect finantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *