web analytics

Problema raritatii resurselor si scandalul Rosia Montana

946536_10151598393724059_700072059_nCristian POPESCU – prodecan FEAA, Universitatea “Al. I. Cuza” Iasi

E in voga sa declari ca esti pro sau contra exploatarii de la Rosia Montana. Daca ii intrebi, pe cei ce-si manifesta optiunea, pe ce este fundamentata, cel mai adesea auzi vorbindu-se de locuri de munca sau de cianuri. Sigur, sunt si astea lucruri importante. Un loc de munca este aducator de venitur si potentator de crestere economica, daca ar fi sa ne luam dupa teoriile keynesiene. Iar cianurile aduc costuri suplimentare si, bineinteles, conform principiului rationalitatii, incercarea celor ce le suporta (Gabriel Resources in cazul de fata) de a le diminua la maximum posibil. De aici ingrijorarea ecologistilor ca se va cobora sub o anumita limita, ceea ce poate conduce la degradarea mediului si chiar la dezastre ecologice. Cu totii sunt fermi in ceea ce spun si tind sa le dau dreptate. Si atunci pot fi intrebat: dar dumneata nu ai nicio parere? Ba da, am una.  Si daca stau si ma gandesc bine, ea ma plaseaza in lista contestatarilor proiectului RM. Dar argumentul meu e de cu totul alta natura decat cel uzitat. Si mi-ar placea sa fie luat in considerare, pentru ca e unul extrem de important.

Traim intr-o lume ce se aglomereaza din ce in ce mai mult. Rata de crestere a populatiei este foarte rapida, mai ales in regiunea asiatica. E visul oricarui vanzator: sa creasca masa consumatorilor si, implicit, cererea. La economie am invatat ca oricarei cereri ii va raspunde o oferta care sa o satisfaca, atunci cand pretul va fi unul stimulativ pentru producator. Tot de la economie stim ca nevoile sunt nelimitate iar resursele sunt limitate. Si acum sa reformulam: la nivel global avem o populatie in crestere accentuata, deci o cerere din ce in ce mai mare de resurse. Daca ar fi sa ne ghidam dupa celebra axioma a lui Malthus, ritmul de crestere a resurselor este mult mai mic decat in cazul populatiei, ceea ce conduce la un dezechilibru. Adica o cerere din ce in ce mai mare si o oferta insuficienta.  De aici rezula un pret de echilibru aflat intr-un trend crescator. Astfel, cine detine resurse va astiga din ce in ce mai mult in viitor.

Si acum sa ne intoarcem la Rosia Montana. Argumentul concesionarii catre firma canadiana este ca noi nu detinem tehnologia necesara exploatarii. E corect. Dar, pe de alta parte, e foarte posibil s-o detinem in viitor. Poate copii nostri vor fi mai capabili decat noi sa dezvolte inovatie si sa creeze tehnologie. Si atunci isi vor putea exploata aurul la un cost rezonabil.

De ce sa ne grabim? Avem o nevoie atat de mare de acest aur incat sa ne permitem sa ii lasam pe altii sa il exploateze, ca sa luam si noi o mica particica din el?  Nu e complet irational sa stiu ca am o avere ascunsa in subsol si, in loc sa ma straduiesc sa o gasescsi sa muncesc ca s-o exploatez, pentru a beneficia de ea in totalitate, o cedez vecinilor contra unei sume derizorii? S-ar justifica o asemenea optiune doar daca as fi intr-un moment extrem de dificil si nu as avea alte solutii. Dar nu e cazul nostru. Am identificat cai de crestere economica, ne putem finanta la costuri decente consumul, asa ca nu ne frige. Si atunci de ce sa vindem la un pret de nimic ceva ce nu se degradeaza ci, dimpotriva, isi creste valoarea odata cu trecerea timpului? Stiti la ce pret a fost evaluat aurul atunci cand a demarat proiectul? Adica in 1997? La 1000 de dolari uncia. Acum, pretul de piata al aurului a depasit binisor 1400 de dolari. Probabil, peste inca 10 ani, pretul va depasi 1700 dolari.

 Apare un semn de intrebare? Eu zic ca apar mai multe. De ce ne grabim, atunci? De ce sa luam acum sub 200 de dolari pe uncie (cam atat ar incasa statul roman din contractul cu GR), daca peste 10 ani am putea lua 1700 sau chiar 2000? Nu o sa avem nici atunci tehnologia? Nu-i nimic, asteptarea este in folosul nostru. Sau, daca tinem musai sa exploatam, de ce sa nu ne cumparam singuri aceasta tehnologie? Cu siguranta am gasi finantare. Cat ar putea sa coste? Nu am idee, dar in nici un caz 140 de miliarde de dolari, atat cat se vehiculeaza ca ar fi valoarea reala a rezervelor de aur de la Rosia Montana.

Ni se arunca praf in ochi ca suntem prea saraci ca sa avem aceasta tehnologie. E o inducere in eroare. Avem doua optiuni: ne imprumutam si o cumparam sau asteptam pana o s-o putem produce.

Ni se spune ca miza ar fi crearea de locuri de munca. In opinia mea, e nesemnificativa. Chiar promotorii proiectului spun ca s-ar naste 500 de noi locuri de munca sau, in varianta optimista, 3000. Cu ce cost? Al cedarii a 120 de miliarde de dolari. O investitie de doar 5-10 milioane de dolari ar putea creea mai mult de 3000 de locuri de munca.

Si atunci ma gandesc ca ceva scartiie in toata aceasta afacere. Ceva nu este in regula. Ca economist,  vad ca am avea pierderi potentiale uriase, de multe zeci de miliarde de dolari. Ma gandesc ca si ecologistii ar putea avea ceva dreptate, si atunci ar aparea si efecte dezastruoase asupra mediului. Apoi, ca parinte, ma gandesc la copilul meu care, peste 10-20 de ani, o sa ma acuze ca nu am facut nimic atunci cand niste canadieni au venit si au luat pe nimic o avere pe care natiunea asta o detinea printr-un noroc. Ce o sa-i raspund? Prefer sa-i spun ca nu am tacut complice ci ca am luat atitudine, in speranta ca majoritatea va face la fel. Ca nu m-am lasat dus de nas de o corporatie lacoma si de anumiti politicieni corupti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *