web analytics

Pascal Salin, radicalul rational (III)

Gabriel Mursa

Gabriel MURSA – Presedintele Institutului Friedrich von Hayek Romania

Din punctul sau de vedere, la originea depresiunii economice actuale se afla politica monetara a Statelor Unite, care, din dorinta de a stimula economia dupa reteta keynesiana, a recurs la o reducere masiva a ratei dobanzii, la inceputul anilor 2000. Or, diminuarea masiva a ratei dobanzii (de la 6.5% in anul 2000, la 1% in anul 2003) a creat o “bula financiara” si o deformare masiva a structurii “naturale” a sistemului productiv, prin intermediul expansiunii accelerate a creditului. Insa, economistii veritabili stiu ca, intr-o lume cu resurse rare, “minunile” au o viata foarte scurta. In consecinta, prosperitatea temporara creata de interventia unei agentii guvernamentale (in acest caz, banca centrala) este decontata cu un pret piperat printr-o depresiune, care corecteaza erorile comise sub impulsul iluziilor monetare generate de scaderea artificiala a ratei dobanzii de bancile centrale. Asadar, profesorul Salin ne explica faptul ca evenimentele ultimilor cinci-sase ani nu reprezinta altceva decat corectii dureroase ale “dezmatului” monetar si bugetar produs, in prima parte a anilor 2000, ca urmare a unei politici nechibzuite a autoritatilor.

Dincolo de aspectul tehnic al acestor fenomene, profesorul Salin vrea sa transmita un mesaj doctrinar mult mai profund: credinta nestramutata in functionarea spontana a ordinilor sociale complexe. Asadar, criza economica reprezinta o consecinta asteptata a interventiei statului in functionarea fireasca a sistemului economic. Din punctul sau de vedere, orice incercare de manipulare a fenomenelor economice prin tehnici de “inginerie sociala” va atrage reactii adverse: complicatul sistem al interactiunilor umane va percepe ingerinta, interventia ca pe ceva nefiresc si, mai devreme sau mai tarziu, va reactiona pentru a obtine “ordinea naturala a lucrurilor”, deoarece pietele sunt mai inteligente decat orice planificator. De aceea, depresiunea economica nu face decat sa corijeze erori ale statului interventionist, care, cu o “infatuare fatala”, isi imagineaza ca poate ameliora viata oamenilor, plecand de la premisa omniscientei si omnipotentei sale. In consecinta, conceptia profesorului Salin despre functionarea sistemului economic se inscrie in logica doctrinei “laissez faire, laissez passer, tout le monde va de lui meme”, formulata de compatriotii sai fiziocrati (Mirabeau, Quesnay si Turgot) la mijlocul secolului al XVIII-lea, rafinata ulterior prin contributiile lui Jean-Baptiste Say si Frederic Bastiat.

Dupa spusele lui Friedrich Hayek, conceptia conform careia fenomenele sociale complexe apar si se deruleaza spontan reprezinta una dintre cele mai importante schimbari de optica produse in stiintele umaniste de-a lungul timpului. Chiar daca nu este acceptata decat de o minoritate a cercetatorilor din stiintele sociale, ideea conform careia procesele sociale sofisticate se pot derula doar daca sunt scutite de interventii din partea unui agent extern, pretins omniscient reprezinta fundamentul pe care asa-zisii les economistes francezi din secolului al XVIII-lea si intelectuali britanici precum A. Smith si D. Ricardo au edificat stiinta economica. Aceasta conceptie, schitata de Cicero, in Antichitate, si reluata in prima parte a secolului al XVII-lea de Bernard Mandeville si David Hume, pare singura capabila sa ofere o explicatie rezonabila proceselor sociale ai carei actori suntem cu totii.

Profesorul Pascal Salin utilizeaza aceasta conceptie filosofica pentru a conferi o explicatie simpla si clara unor evenimente economice greu de inteles, asa cum sunt cele din ultimii ani. Credinta sa nestramutata in derularea spontana a proceselor sociale conduce la o solutie greu de acceptat de catre cei care asteapta solutii dinspre “mana vizibila” si providentiala a statului: o libertate cat mai mare pentru piete. In mod obisnuit, omul simplu vede indreptarea lucrurilor prin apelul la politicieni. In schimb, profesorul Salin se intreaba retoric: “Ne se trouvera-t-il pas un grand dirigeant politique pour affirmer : « Je n’ai pas la prétention de savoir comment sortir de la crise, les marchés le savent mieux que moi, et je préfère donc m’en remettre à la sagesse des hommes » ?” Asadar, “pietele stiu mai bine” decat oricine sa rezolve probleme create, in realitate, de interventiile guvernamentale.

Conceptia profesorul Salin despre depresiunile economice reprezinta un caz particular al unei viziuni mai ample despre raportul dintre stat si societate, in general, respectiv, stat si sistemul economic, in particular. Este greu de spus unde anume a aparut ideea Statului cu “S”, pretins omniscient si omnipotent. Un efort arheologic in lumea ideilor ne-ar duce probabil la Platon, care isi imagina ca polis-ul ideal trebuie condus de un trimis legitim al zeilor pe Pamant, un ins bun, drept si, mai ales, atotstiutor. Insa, putem afirma, cu destula siguranta, ca mitul statului ce-si aroga puteri si capacitati extraordinare s-a consacrat in Franta epocii mercantiliste. In contemporaneitate, mitologia etatista i-a determinat pe multi intelectuali sa considere agentiile guvernamentale drept instrumente ce pot fi utilizate pentru a ameliora, fara restrictii, conditia materiala si spirituala a omului. Entuziasmul intelectualilor fata de metodele de “inginerie sociala”, increderea lor de neclintit in viabilitatea indiscutabila a politicilor publice a facut din statul modern marele mantuitor al umanitatii, instrumentul infailibil de indreptare a oricarei slabiciuni a naturii umane. Profesorul Salin face parte din grupul restrans al intelectualilor pesimisti in legatura cu pretinsele calitati ale Leviathan-ului modern. Din punctul sau de vedere, “L’État n’a aucune justification morale ni scientifique, mais (…) constitue le pur produit de l’émergence de la violence dans les sociétés humaines“.

Analizata din perspectiva conceptiilor dominante ale epocii noastre, o asemenea afirmatie ar putea fi considerata radicala, exagerata. Insa, daca incercam sa intelegem fenomenele sociale din perspectiva traditiei intelectuale fondata de Cicero si continuata prin conceptiile lui David Hume, Adam Ferguson, Adam Smith, Michael Polanyi sau Friedrich Hayek, ne dam seama ca statul reprezinta un monopolist asupra instrumentelor coercitive, care, de foarte multe ori, foloseste constrangerea si inhiba cooperarea voluntara a oamenilor liberi. Desacralizarea statului, considerat, in mod cu totul absurd, un soi de agent moralizator al societatii, reprezinta obiectivul fundamental al operei profesorului Salin. Acest lucru este cat se poate de evident atat in cartea L’arbitraire fiscal, cat si in remarcabila lucrare cu caracter de sinteza, mentionata deja, Liberalisme. In esenta, pozitia sa poate fi rezumata astfel: ordinile sociale complexe functioneaza ca procese spontane, bazate pe cooperarea voluntara si interesata a indivizilor liberi. Ingerinta unui agent extern nu poate ameliora functionarea societatilor umane, deoarece acesta nu poate fi un soi de fiinta superioara, buna, morala, dreapta, atotstiutoare. Or, daca statul nu este un supra-om, pietele, care nu reprezinta altceva decat retele sociale sofisticate rezultate din interactiunile repetate si reajustate ale indivizilor, sunt superioare unui instrument sacralizat pe nedrept, insa lipsit de valori morale superioare, inteligenta si, mai ales, de omniscienta. Consecinta logica a pozitiei profesorului Salin, schitata deja in legatura cu subiectul depresiunii economice, este optiunea sa pentru o dereglementare masiva a activitatilor economice. Spre deosebire de adeptii scientismului, el prefera piete complet libere: “Un marché sans règles publiques fonctionne mieux qu’un marché règlementé“. Asadar, intre stat si piete exista o relatie de excludere reciproca. Mai mult decat atat, cartile sale aduc argumente conform carora, departe de a ameliora procesul de alocare a resurselor, reglementarea produce “efecte perverse”.

Consecinta acestei concluzii este evidenta atunci cand analizam conceptia sa despre politica guvernamentala, considerata de multi instrumentul insubstituibil de ameliorare a prosperitatii indivizilor. Statul aplica politici daca are resurse, ceea ce nu se intampla in realitate. Prin urmare, el si le procura prin intermediul impozitarii. Or, impozitarea tinde sa aduca atingere proprietatii si libertatii oamenilor, sa descurajeze munca sustinuta, asumarea riscurilor si “sa aduca atingere drepturilor fundamentale ale indivizilor”.

Nota: Ideile acestui articol au fost prezentate sub forma unui Laudatio cu ocazia acordarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi profesorului Pascal Salin, de la Universite Dauphine Paris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *