web analytics

Miracolul chinezesc da semne ca sufera de boala ce a declansat criza modelului economic occidental

laurentiu-rosoiu Laurentiu ROSOIU

Cu o rata de crestere economica inca spectaculoasa (doar usor in scadere!) China ramane pentru multi o economie model. Iar date precum cele ce arata, spre exemplu, ca a depasit Statele Unite dupa volumul importurilor de titei sunt adesea folosite ca argumente de sustinatorii cauzei “miracolului chinezesc”. Realitatea este insa ca situatia celei de-a doua mari economii a lumii nu este tocmai roza, deoarece pare a se confrunta in prezent cu exact aceeasi problema care, cu cinci-sase ani in urma, a declansat dominoul caderilor economiilor occidentale: bula pietei imobiliare.

In 2008 China devenea a patra cea mai mare economie a lumii, depasind Germania, in 2010 depasea si Japonia iar in 2016, potrivit prognozelor FMI, China va depasi si Statele Unite – dupa indicatorul PIB calculat in functie de puterea de cumparare.

Pentru sustinatorii ideii “miracolului chinezesc” o astfel de evolutie nu este decat un efect fireasc – si de invidiat – al modelului economic chinezesc care-si are inceputurile in decizia de deschidere a economiei luata de oficialii chinezi in anii ’70. Acela a fost momentul din care China s-a concentrat pe atragerea activitatilor de productie din tarile vecine, din SUA si din Europa. A mizat pe forta de munca ieftina, si a pus la dispozitia investitorilor resurse naturale precum terenul, apa si energia, la costuri nesemnificative. Cu aceasta strategie in doar cateva decenii, a trecut de la statutul de “atelier al lumii” la nivelul de “uzina a intregii lumi” – producand orice, pentru oricine, la orice pret.

Asa se face ca, intreaga economie chinezeasca a fost construita “pe” si “pentru” export! O strategie castigatoare pana la debutul crizei, cand, contractia pietelor a determinat reducerea exporturilor; in 2008, Indicele care reflecta evolutia exporturilor chinezesti in intreaga lume, calculat de Organizatia Mondiala a Comertului, scadea la 108,5 puncte (de la 120 de puncte in 2007), iar in 2009, ajungea la doar 89,5 puncte.

Economia chineza a fost salvata atunci de la un colaps determinat de contractia pietelor traditionale de export printr-un program de stimulare a pietei si consumului intern, in valoare de 643 de miliarde de dolari (mai bine de 4.000 de miliarde de yuani, respectiv circa 12% din PIB-ul anului 2009); o gura de oxigen care insa nu a facut altceva decat sa dea startul unui proces de “mutare” a dezechilibrelor dintr-un sector in altul, care a avut – si are inca rolul de a amana un tot mai probabil deznodamant nefericit ca cel prin care marile economii occidentale au trecut de-a lungul ultimilor cinci ani.

Programul de stimulare a economiei (prin injectii de bani in piata!) lansat in noiembrie 2008, a fost urmat trei ani mai tarziu de cel de-al 12 plan cincinal (2011-2016) – un plan de investitii mai mult decat maret, intre ale carui tinte extrem de ambitioase pot fi enumerate constructia a 45.000 de kilometri de cale ferata, a 83.000 de kilometri de autostrazi, a 36 de milioane de apartamente, precum si ridicare unui nou aeroport in Beijing si a mai multor hidrocentrale.

Efecte? China si-a mentinut un ritm de crestere economica nebun – cel putin prin comparatie cu economia restului lumii care abia mai gafaia din cauza crizei. Efectele adverse? Ei bine, in acest interval de timp cresterea economica sustinuta de interventiile statului a fost dublata de cresterea exponentiala a masei monetare: astfel, la finele anului 2012 masa monetara M2 (adica banii lichizi aflati in circulatie si plasamentele ce pot fi lichidizate rapid) inregistra o rata de crestere anuala de 14% (relativ redusa raportat la valorile trecute, dar semnificativ peste rata de crestere a PIB-ului) si se apropia de pragul de 190% din PIB: cel mai ridicat nivel dintre cele inregistrate de marile economii ale lumii.

Avand din ce in ce mai multi bani la dispozitie atat cetatenii – cat mai ales companiile chinezesti au inceput o goana nebuna dupa oportunitati de plasare a acestora; cu un acces restrictionat la pietele externe, si cu un yuan slab, investitiile acestora s-au orientat insa catre cele mai la indemana active locale: terenuri, imobile si actiuni (asa s-a dublat valoarea indicelui bursier CSI300 in mai putin de un an si jumatate – intre 2008 si 2010, iar cresterea preturilor imobilelor din marile orase a cunoscut, in acelasi interval de timp, ritmuri cuprinse intre 20% – cum este cazul zona Guangzou, capitala regiunii Guangdong, si 65% – cum s-a intamplat in Haikou, capital provinciei chinezesti Hainan, potrivit unor studii realizate de The Wall Street Journal).

Companiile de stat (adesea fara nici o legatura cu segmentul imobiliar), atrase de mirajul acestor cresteri si incurajate de banii ieftini (dobanda de referinta fiind la mai putin de 5,5%) au contribuit la inflamarea pietei, demarand numeroase proiecte rezidentiale, comerciale sau industriale. Asa s-a sustinut sectorul constructiilor, care reprezinta circa 20% (sau chiar pana la 30% dupa unele surse!) din PIB-ul Chinei; un sector care se poate dovedi a fi insa, asa cum a fost si in cazul economiilor dezvoltate, declansatorul crizei; o concluzie ce se poate trage de la sine daca ne uitam la faptul ca pe primele doua luni ale anului 2013, cresterea economica a Chinei a venit in mod special din exporturi si … constructii.

Prin urmare, datele publicate la inceputul anului 2013 pot sugera ca economia chineza a evoluat in ultimii ani – si evolueaza inca in prezent, dupa un model ale carui limite s-au vazut deja, fiind trasate de criza pietelor imobiliare din economiile dezvoltate; astfel ca,  in ciuda masurilor care vizau temperarea pietei imobiliare luate de-a lungul ultimilor aproximativ 2 ani, la finele lunii februarie a acestui an vanzarile de imobile in China au crescut fata de aceeasi perioada a anului trecut cu 49,5% (in termeni de spatiu), iar productia de ciment (un bun indicator pentru sectorul constructiilor) a avut o crestere anuala de 10,8% – dubla fata de cea inregistrata in luna decembrie spre exemplu.

Plecand de la aceste date, orice analiza, oricat de superficiala ar fi ea, nu poate trece cu vederea paradoxul prin care economia Chinei trece in prezent – paradox dat de faptul ca ceea ce “face bine la PIB” nu este neaparat si “sanatos”! Ba dimpotriva! Si asta pentru ca injectiile de lichiditati si planurile faraonice de investitii denatureaza procesul de investire, dand nastere unor proiecte absolut nesustenabile in conditii normale de piata precum Ordos City (un oras nou-nout – aproape nelocuit) sau New South City Mall (cel mai mare mall din lume – liber in proportie de 99%). Iar aceste fapte arata ca economia chineza, mult prea puternic impulsionata artificial, a putea sa o fi apucat deja exact drumul batatorit cu ani in urma de marile economii occidentale; un drum al crizei, care a inceput cu spargerea unei bule imobiliare, s-a transformat ulterior intr-o criza a sectorului bancar pentru a deveni o criza a datoriei publice, si a ajunge o criza de ordin social, politic si “de sistem”; o criza cu efecte care (asa cum istoria recenta ne-a aratat deja) sunt imposibil de prevazut, si cu atat mai mult de controlat. Chiar si pentru un model politic atat de “diferit” precum cel din China.

Iar pentru cei care mai au dubii cu privire la existenta “bulei imobiliare” (care in cazul Chinei ar putea fi “bula imobiliara suprema”) – care a fost de fapt declansatorul crizei pe care o traim inca – un documentar pe tema “oraselor fantoma” construite in China poate fi urmarit aici: China’s real estate bubble.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *