web analytics

JUPUITU, BY ANAF

Octavian-Dragomir JORA

Strident este, macar dupa anumite gusturi, un tic prezent in zicerile deopotriva ale unei bune parti din masa de contribuabili, precum si ale unei si mai mari ponderi din tagma economista: mama problemelor economiei nationale, ba chiar mama mamei lor ar reprezenta-o “slaba colectare a veniturilor la bugetul de stat”. S-au emis critici dinspre opozitie spre putere, ba si critici intestine “fortelor de guvernamant”, ba si autocritici in dulcele spirit cominternist, cum ca vom da perceptori fiscali de varii spite, adica, tot ce avem mai bun in noi pe gazon, cum ca vom respecta sarcinile trasate si ca nu vom lasa adversarul evazionist sa-si faca jocul, cum ca vom face bine sa nu fie rau. Si, totusi. Binele cam depinde de care parte a balantei fiscale te afli: contribuabil net, scuturat din toate cele de fisc, sau beneficiar net, care isi plateste relaxat darile din bani publici, primiti plocon, ca trandav contopist sau ca bordurist-asfaltangiu.

Multi concetateni, hipnotizati de sabloane, nu sesizeaza altfel destul de clara diferenta dintre “starile” fiscale (contribuabili net / beneficiari net), un indiciu intuitiv de seriozitate a apelului la toleranta zero la colectare. De regula, bugetarii sunt motivati sa ceara, fara alte calificari, un atare comportament al autoritatii, la randu-i interesata de manipularea schemelor de redistributie bugetar-fiscala. Dar, independent de incitatiile unora si ignoranta altora, totusi, se pot face calificari legate si de alternativa la rechizitia fiscala orbeasca, si de efectele logice ale optiunilor disponibile. Deci, vrei colectare mare, arata ce dai in schimb, tu, guvern colector; asa este si etic, si estetic. Apoi, cauta calea isteata spre maximizarea colectei fiscale; taxa mica se aduna usor. Doar mixul celor doua tipuri de consideratii da o bruma de sens galcevilor fiscale, scotandu-le din fixismul lui “sa colectam fara numar, fara numar”.

Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF), aspiratorul indigen de taxe si impozite, si-a schimbat, cu ceva timp in urma, seful. “Ex”-ul a fost pedepsit pentru ineficienta colectare a veniturilor la bugetul de stat. Fara a le face procese de intentie persoanelor implicate si lasand deoparte tema legata de logica fundamentala a mulgerii elegante a bazei fiscale, ar fi de vazut daca slaba colectare ar fi, ochio- sau econo- metric, imputabila mai degraba subiectului fiscal mic si mijlociu, dornic de eschiva de la unele biruri la umbra careia, ca externalitate pozitiva, poate dospi un loc de munca, fie el si “innegrit” de legislatie, ori subiectului fiscal “mare la stat”, adica privilegiat (si) cu unele “dezlegari” la taxe, la schimb cu ajutoare informale, la vremi de restriste in ordine politico-electorala, bunaoara. Indiferent de atari consideratii, fiscalitatea, desi unica, merge prin excelenta “cu doua ocale”.

Poate cel mai celebru perceptor fiscal din literatura romana este Jupuitu al lui Marin Preda. Orientat-colectare si setat pe pozitia “luat”, fara strabateri morale, Jupuitu reprezinta arhetipul organului fiscal. Dialogul cu Moromete senior ilustreaza dialectica “ziditoare” a fiscalitatii in societatile sarace (poate si din cauza dispretului bugetar-fiscal?). Moromete este un taran; ba care nu pricepe cum pamantul este si al lui, prin truda cu care il lucreaza, si al statului, prin servitutile fiscale fara vreo justificare tare (in logica taraneasca). Uraste fonciirea, nu intelege ce ii aduce plata ei, altceva decat recuperarea unei linisti asupra careia nu e mai proprietar decat asupra tarinei pe care o implora cu sudoare sa-i rodeasca. Moromete citeste gazetele de la Capitala, nu si carti despre contracte sociale pe care nu le semneaza nimeni, desi ele curg. Contractul stiut este palma batuta la piata pentru sacul de grau la pret de subzistenta.

Dialogul Moromete-Jupuitu este magistral. “- Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie!, se grabi Jupuitu, pocnind incuietoarea gentii. – Pai nu ti-am spus ca n-am?!, zise Moromete nevinovat. Ce sa-ti fac eu daca n-am! De unde sa dau? N-am. […] – De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce, crezi ca noi fatam bani?”. Moromete are dreptatea de pe lume sa joace “Calusul” pe nervii lui Jupuitu: i se cere ceva, dar fara sa i se dea nimic. Nici macar un parc in… padure, o sala de sport langa… tarlaua de cosit (body-building-ul suprem), niste borduri care sa vegheze… colbul ulitei, mai nimic. Lui Moromete ii surade sa sfideze ordinea terestra de la nivelul solului de Baragan; deznodamantul nici ca mai conteaza. Ce conteaza este ca perceptorul fiscal ramane, din proiect, ignorant la dinamica nefericita a misiei lui. Si noi, restul, platitori sceptici de taxe si impozite,… niste tarani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *