web analytics

Inconsistenta “echivalentei ricardiene”

Cristian Paun – Director executiv SOREC

Economia abunda de “teorii” care vin in sprijinul interventionismului care agreseaza mecanismele de piata si proprietatea fiecaruia dintre noi in diferite feluri: taxare directa si indirecta, stabilirea unor reguli / limitari in a folosi proprietatea privata, reglementari / fixari de preturi sau crearea unor institutii de control / supraveghere / autorizare a operatiunilor din piata. Orice initiativa liberala de a reduce taxele, de a liberaliza mecanismele de piata se loveste de un zid de aparare pe mai multe randuri facut de specialisti si teoreticieni care inventeaza teorii si argumente de multe ori lipsite de cea mai elementara logica economica.

O astfel de teorie este si cea numita “echivalenta ricardiana” (sau teorema Barro – Ricardo), o teorie care in varianta Ricardo suna cam asa: orice guvern are la dispozitie doua (?) forme de a finanta activitatea sa: taxele percepute populatiei si mediului de afaceri si datoria publica (imprumutarea de resurse prin titluri guvernamentale subscrise in cea mai mare parte de catre banci). O crestere a datoriei pentru a finanta cheltuieli publice mai mari ar conduce la o inevitabila crestere de taxe in viitor ceea ce face ca oamenii sa isi doreasca mai mult sa economiseasca acum pentru a avea cu ce sa plateasca in viitor aceste taxe (!?). O crestere a economisirilor duce la o scadere a consumului si face ca dobanda sa nu creasca. Cu alte cuvinte, este indiferent pentru nivelul consumului daca guvernul creste taxele acum sau creste datoria acum (iluzia fiscala).

Varianta enuntata ulterior de Barro (1979) spune si ea ceva de genul urmator: “ponderea mai mica sau mai mare a datoriilor sau taxelor in finantarea unor cheltuieli bugetare nu influenteaza intr-o prima faza nivelul real al ratelor de dobanda sau volumul investitiilor private“. Barro a completat modelul lui Ricardo prin adaugarea unor conditii pentru ca aceasta rata taxe / datorie sa nu produca efectele enuntate: sa existe un altruism inter-generatii in cadrul familiilor care sa isi transmita una alteia averile acumulate sub forma de mostenire; pietele sa fie perfecte; modelul de consum guvernamental sa nu se modifice.

Aparent aceasta teorie este inofensiva si fara miza. In realitate miza e importanta si ea converge catre ideea ca guvernul, daca decide sa scada taxele, acest lucru nu e neaparat benefic pentru economie sau catre ideea ca taxe mai mari sau datorii mai mari nu au un impact imediat asupra dobanzilor reale sau investitiilor private. O discutie pe problema relaxarii fiscale poate fi “savant” inchisa sau trimisa in derizoriu prin aceasta invocare a “echivalentei ricardiene” ca un model sofisticat si elaborat teoretic drept argument irefutabil.

Aceasta echivalenta ricardiana are insa foarte multe inconsistente si fisuri de logica economica:

1. Finantarea guvernelor in momentul de fata se face in trei moduri: din taxe si impozite, din datorie publica (taxe viitoare) si din creatie monetara din nimic (fie tiparnita, fie expansiunea creditului). Am putea asocia inflatia unei taxe insa nu este deloc asa. Taxele presupun ca transfer de bani din buzunarul fiecaruia in bugetul statului. Inflatia presupune crearea de bani din nimic. Impactul asupra economiei in final e diferit (inclusiv asupra dobanzilor si asupra volumului investitiilor private). Abordarea lui Ricardo si a lui Barro este foarte reductionista in acest caz. In ultima perioada ponderea finantarii prin creatie monetara din nimic a crescut semnificativ. Inflatia, la fel ca si taxele si ca si datoria publica altereaza semnificativ structura productiei, nivelul si structura preturilor in economie (nu pot avea un efect neutral cum incearca adeptii echivalentei ricardiene sa sustina);

2. Ipotezele modelului propuse de Barro nu se regasesc in realitate: pietele nu sunt perfecte (in varianta inteleasa de Barro), guvernul are o structura si o destinatie a banilor publici care se modifica permanent (nu putem vorbi de ceva constant in modelul de consum al guvernului) si familiile nu isi transfera de la o generatie la alta averea (unii o doneaza, unele state confisca practic o mare parte din mosteniri prin sistemul fiscal etc.).

3. Modelul propus de Ricardo si de Barro este simplist pentru ca el ignora cateva lucruri esentiale: a. cand cresc economisirile nu scad toate consumurile pentru ca avem de a face cu ieftinirea capitalurilor si, cel putin bunurile de capital vor deveni mai accesibile si deci consumul acestora va creste; b. cresterea economisirilor produce o crestere a puterii de cumparare care va atrage imediat noi consumatori in piata (deci consumul nu va scadea / stagna prea mult); c. motivatia pentru care cresc economisirile nu poate fi nicidecum deficitul potential (viitor) al guvernului sau o potentiala crestere de taxe in viitor.

4. Modelul presupune eronat ca o reducere de taxe acum inseamna o crestere de deficit in viitor: poate reducerea de taxe duce la o incasare mai buna a acestora si deficitul nu se produce sau poate acel potential deficit in loc sa produca o grija la nivel de operator privat (care neaparat trebuie sa puna deoparte bano) poate ar trebui sa produca o grija la nivel de guvernanti / politicieni care vor face ei economiile necesare pentru a nu avea acel deficit in viitor. E clasica discutie: ce e mai bine sa reducem mai intai taxele sau sa facem mai intai reformarea cheltuielilor statului. Cred ca mai intai trebuie inceput cu reducerea taxelor care va produce o presiune suficienta pe partea de venituri si o ajustare absolut normala a nivelului cheltuielilor. Echivalenta ricardiana ofera doar o perspectiva asupra acestei probleme: cea a incasarilor la buget si pleaca de la ipoteza absolut gresita ca toate cheltuielile statului sunt bune, sunt justificate si sunt corect alocate.

5. O alta eroare care se face este ca se considera ca o crestere a taxelor / datoriei e neutrala: aceste taxe prezente sau viitoare (datorie) sunt extrase din mediul privat. Mediul privat este conectat la mecanismele de piata si este in permanenta cautare de eficienta, progres tehnologic, inovare. Extragerea de resurse din piata si colectarea lor intr-un sac bugetar pe care apoi un decident politic incepe sa le imparta in stanga si dreapta pe criterii politice si nu economice nu are cum sa nu produca efecte nocive. Reducerea implicarii statului in economie si diminuarea resurselor care prin taxe si datorie publica sunt extrase din piata privata nu poate fi decat benefica. Cu cat statul se substituie mai mult pietelor in alocarea resurselor, cu atat eroarea in economie este mai mare si falimentul este mai aproape (statul nu are informatiile necesare pentru a aloca aceste resurse si de aici si gradul ridicat de eroare).

6. Alta eroare apare atunci cand se considera ca statul cand ofera titluri financiare cot la cot cu mediul privat nu influenteaza dobanda. Cum resursele sunt limitate (capitalul in acest caz), concurenta pe care statul o face sectorului privat in atragerea de resurse de capital nu poate ramane fara impact asupra dobanzilor din piata. Ele vor creste negresit mai devreme sau mai tarziu. Daca nu cresc intr-o prima faza, inseamna ca statul a tiparit bani sau a acceptat o expansiune a creditului mai mare adica a produs inflatie. Care in final tot se va vedea in dobanzi prin prima de inflatie. Echivalenta ricardiana neaga raritatea resurselor de capital atunci cand afirma o neutralitate a cresterii datoriei publice in materie de dobanzi.

E clar ca problema in momentul de fata devine una din ce in ce mai serioasa. Economia a fost puternic golita de continut si de consistenta. Legile economice fundamentale care sunt similare legii gravitatiei din fizica sunt ignorate, anulate prin reglementari, legi, fixari de preturi. Politicul din jurul resurselor economice acapareaza tot mai mult discutia teoretica. Solutiile economice clare sunt luate in raspar, sunt tratate cu dispret si sunt considerate caduce. E mult mai modern acum sa elaborezi modele sofisticate care arata virtutiile taxelor cat mai progresive, cauzele nemonetare ale inflatiei, caracterul neutral al interventionismului statal sau relevanta investitiilor publice pentru cresterea economica. Consecinta o putem vedea cu totii in buzunarele noastre: toate aceste teorii nu sunt decat argumente “sofisticate” pentru jaful institutionalizat si haiducia de cea mai joasa speta promovata de etatistii care ne vor pe toti egali intr-o saracie lucie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *