web analytics

In apararea monedei euro: o perspectiva austriaca (II)

Jesús Huerta de Soto
Universidad Rey Juan Carlos, Madrid, Spania

Traducere de Gabriel Mursa, presedintele Institutului Friedrich von Hayek Romania

4. Eterogena si pestrita “coalitie anti-euro”

In randurile ce urmeaza, vom analiza pe scurt eterogenul si pestritul amalgam format din adversari ai monedei euro, care include in randurile sale elemente atat de disparate precum doctrinari ai extremei stanga si ai extremei dreapta, keynesieni nostalgici sau ireductibili gen Krugman si Stiglitz, monetaristi dogmatici, adepti ai cursurilor de schimb flexibile (Barro si altii), adeptii naivi ai teoriei zonelor monetare optime a lui Mundell, sovini terorizati ai dolarului (si ai lirei sterline) si, in sfarsit, legiunea de defetisti confuzi care, “in fata iminentei disparitii a monedei euro”, propun dinamitarea si abolirea ei cat mai rapida (1).

Poate ca ilustrarea cea mai clara (altfel spus, proba cea mai evidenta) a faptului ca Mises avea deplina dreptate in analiza sa asupra efectului disciplinator exercitat de cursurile de schimb fixe si, mai ales, de etalonul-aur, asupra demagogiei politice si sindicale consta in modul in care liderii politici de stanga, sindicalistii, formatorii de opinie “progresisti”, “indignatii antisistem”, partidele de extrema dreapta si, in general, toti adeptii cheltuielilor publice, ai subventiilor guvernamentale si ai interventionismului se revolta deschis si direct contra disciplinei impuse de moneda unica si, mai concret, contra pierderii de autonomie in chestiuni de politica monetara nationala si a corolarului ei: mult insultata dependenta de piete, de speculatori si investitori internationali, atunci cand vine vorba de a finanta (sau nu) crescanda datorie publica suverana ce presupune finantarea nesfarsitelor deficite publice.

Este suficient sa aruncam o privire pe editorialele din ziarele de stanga (2) sau sa citim declaratiile politicienilor demagogi (3), ale liderilor sindicali pentru a constata ca asa stau lucrurile, ca, in zilele noastre, la fel cum se intampla cu etalonul-aur in anii `30, adversarii pietei libere si adeptii socialismului, ai statului bunastarii si ai demagogiei sindicale se declara la unison, atat in public, cat si in particular, impotriva “disciplinei rigide impuse de euro si de pietele financiare”, solicitand monetizarea intregii datorii publice, fara austeritate bugetara sau reforme care sa impulsioneze competitivitatea.

Atat in sfera academica, cat si in mass-media se remarca un atac de mare amploare a teoreticienilor keynesisti contemporani la adresa monedei euro, comparabil, ca proportii, cu cel intreprins de Keynes insusi, in anii `30, contra etalonului-aur. Paradigmatic este cazul lui Krugman (4), care, in calitate de editorialist, repeta, practic, in fiecare saptamana vechea poveste conform careia moneda euro impune un “corset insuportabil” politicii de creare a locurilor de munca, criticand risipitoarea admnistratie nord-americana pentru ca nu se dovedeste suficient de cheltuitoare, limitand cheltuielile bugetare (in realitate, imense) (5). Mai inteligenta si mai rafinata, insa nu mai putin gresita, este opinia lui Skidelsky, care, cel putin, ne spune ca teoria austriaca a ciclui economic (6) este singura alternativa la cea propusa de idolul sau (Keynes), recunoscand clar ca actuala conjuctura presupune, de fapt, o repetare a duelului dintre Hayek si Keynes din anii `30 ai secolului trecut (7).

Si mai stranie este postura pe care se mentin adeptii neoclasici ai cursurilor de schimb flexibile, in general, si monetaristii ori membrii Scolii de la Chicago, in particular (8). In acest grup, pasiunea pentru cursurile de schimb flexibile si pentru nationalismul monetar pare sa domine dorinta (sincera, presupunem) de impulsionare de reformelor de liberalizare economica. Intr-adevar, pentru ei, cel mai important lucru este mentinerea autonomiei politicii monetare si a puterii de a devaloriza moneda nationala, in vederea “recuperarii competitivitatii” si a reducerii rapide a ratei somajului, si, eventual, pentru a incerca impulsionarea masurilor de flexibilizare si liberalizare. Naivitatea lor este extrema. Am facut referire la ea atunci cand am comentat divergentele dintre Mises si Scoala Austriaca, pe de o parte, si Friedman si teoreticienii de la Chicago, pe de alta parte, in dezbaterea privind cursurile de schimb. Mises si-a dat seama ca politicienii iau masuri bune doar atunci cand sunt efectiv obligati sa o faca. El a realizat ca nationalismul monetar si cursurile de schimb flexibile elimina practic orice stimul capabil sa disciplineze politicienii si sa distruga ideea “rigiditatii in jos” a salariilor (care devine, astfel, “supozitie certa” acceptata atat de monetaristi, cat si de keynesieni), sa aneantizeze privilegiile sindicatelor si ale tuturor celorlalte grupuri de presiune. Din punctul de vedere al lui Mises, monetaristii sfarsesc prin a deveni adeptii vechilor doctrine keynesiene: din moment ce “competitivitatea se recupereaza”, reformele se amana si, ceea ce este si mai grav, sindicatele se obisnuiesc cu faptul ca efectele pernicioase ale politicilor lor restrictive vor fi mascate cu devalorizari succesive ale monedei nationale.

Aceasta contradictie latenta intre apararea pietei libere si sustinerea nationalismului, a manipularii monetare prin cursurile de schimb “flexibile” este cat se poate de evidenta al multi dintre adeptii teoriei “zonelor monetare optime” a lui Robert A. Mundell (9). Se presupune ca aceste zone ar fi cele in care ar exista deja o mare mobilitate a tuturor factorilor de productie; in caz contrar, ar fi mai adecvata o compartimentare a lor cu monede a caror circulatie este limitata, pentru a face posibila functionarea unei politici monetare autonome in stare sa se opuna oricarui “shock extern”. Insa, ar trebui sa ne punem intrebarea: este corect acest argument? In niciun caz: principala sursa de rigiditate a pietei muncii si a factorilor de productie se gaseste chiar in interventia guvernamentala si reglementarea de catre stat a pietelor. De aceea, ar fi absurd sa credem ca statele si guvernantii isi vor face harakiri dinainte, renuntand la propria putere, tradandu-si clientela politica, cu scopul de a adopta, ulterior, o moneda comuna. Dimpotriva, politicienii se vad fortati sa recurga la reforme (altfel, inimaginabile) doar in conditiile unei monede unice (in cazul de fata, moneda euro). Iata ce spune Walter Block: “… government is the main or only source of factor immobility. The state, with its regulations … is the prime reason why factors of production are less mobile than they would otherwise be. In a bygone era the costs of transportation would have been the

chief explanation, but with all the technological progress achieved here, this is far less important in our modern ‘shrinking world’. If this is so, then under laissez-faire capitalism, there would be virtually no factor immobility. Given even the approximate truth of these assumptions the Mundellian region then becomes the entire globe -precisely as it would be under the gold standard-” (10).

Aceasta concluzie a lui Block se aplica, de asemenea, zonei euro, in masura in care aceasta actioneaza ca un substitut al etalonului-aur, care disciplineaza si limiteaza puterea arbitrara a politicienilor din statele membre.

Trebuie sa evidentiem faptul ca monetaristii, keynesienii si mundellienii se inseala deoarece judeca exclusiv in termenii agregatelor macroeconomice, ceea ce-i determina sa propuna, cu mici diferente de nuanta, acelasi tip de ajustare via manipularea monetara si fiscala, “fine tuning” si cursuri de schimb flexibile. Din punctul lor de vedere, orice incercare de a iesi din criza trebuie sa se bazeze pe modelele macroeconomice si pe ingineria sociala. Astfel, se trece complet cu vederea profunda distorsiune microeconomica impusa de manipularea monetara (si fiscala) structurii preturilor relative si celei a bunurilor de capital. O devalorizare fortata produce efecte similare asupra tuturor, presupune o scadere procentuala identica a tuturor preturilor bunurilor de consum si a factorilor de productie. Desi pe termen scurt creeaza impresia unei recuperari puternice a activitatii economice si a unei reduceri masive a ratei somajului, in realitate, distorsioneaza complet structura preturilor relative (deoarece in absenta manipularii monetare unele preturi ar fi trebuit sa scada mai mult, altele mai putin, pe cand altele nu ar trebui sa se diminueze; mai mult, ar trebui sa creasca), induce o alocare defectuoasa generalizata a resurselor productive si genereaza o trauma profunda ce necesita ani intregi de recuperare (11). Acest tip de analiza microeconomica, centrat pe sistemul preturilor relative si pe structura de productie, dezvoltat de teoreticienii Scolii Austriece (12), lipseste cu desavarsire din instrumentarul analitic al teoreticienilor ce se opun monedei euro.

In sfarsit, dinafara sferei pur academice, insistenta cu care economistii, investitorii si analistii financiari anglo-saxoni se straduiesc sa discrediteze moneda euro pare oarecum suspecta. Aceasta impresie este intarita de postura ipocrita a diferitelor administratii ale Statelor Unite (si, intr-o mai mica masura, a Marii Britanii) atunci cand se recomanda (cu jumatate de gura) ca zona euro “sa-si puna economia in ordine”, uitand sa mentioneze ca, de fapt, criza financiara isi are originea pe cealalalt mal al Atlanticului, adica, in lipsa de control si in politicile expansioniste utilizate multi ani de FED, ale caror efecte s-au propagat in lume prin intermediul dolarului, utilizat inca drept moneda de rezerva internationala. In plus, presiunile exercitate pentru ca zona euro sa adopte politici cel putin la fel de expansive si iresponsabile (“quantitative easing”) precum cele aplicate in Statele Unite sunt aproape insuportabile si de doua ori mai ipocrite, deoarece cedarea in fata lor ar da lovitura de gratie monedei unice europene.

Nu cumva in spatele acestei intentii a lumii politice, economice si financiare anglo-saxone se afla o teama oculta, ascunsa ca dolarul isi vede amenintat viitorul ca moneda de rezerva internationala daca euro supravietuieste si se dovedeste capabil sa devina un competitor iminent? Toate indiciile par sa arate ca aceasta intrebare este cat se poate de pertinenta si ca, desi, pe zi ce trece, pare tot mai putin corecta politically correct, pune degetul pe rana care ii doare pe analistii si autoritatile lumii anglo-saxone: euro trece drept un rival puternic pentru dolar pe plan mondial (13).

Dupa cum se poate observa, coalitia anti-euro grupeaza interese puternice si diverse. Fiecare respinge moneda unica din diferite motive. Insa, toate au un numitor comun: argumentele pe care se fundamenteaza opozitia fata de euro ar fi aceleasi si s-ar articula cu vigoare suplimentara daca in loc de a se face referire la unica europeana ar trebui sa se infrunte cu sistemul monetar international bazat pe etalonul-aur clasic. De fapt, exista o mare similitudine intre fortele coalizate in anii `30 contra etalonului-aur si cele care pretind astazi, fara succes pana acum, sa reintroduca in Europa vechiul si caducul nationalism monetar. Dupa cum s-a arat deja, din punct de vedere tehnic este mult mai simplu de abandonat etalonul-aur decat parasirea Uniunii Monetare. In acest context, nu trebuie sa ne surprinda caderea membrilor coalitiei anti-euro in cel mai nerusinat defetism: mai intai se anunta catastrofa si imposibilitatea mentinerii Uniunii Monetare, apoi se propune drept “solutie” demantalarea ei imediata. Se organizeaza inclusiv concursuri internationale (evident, in Anglia, tara lui Keynes si a nationalismului monetar), la care se prezinta sute de “experti” si excentrici, cu propuneri care mai de care mai originale in vederea dinamitarii Uniunii Monetare europene (14).

5. Adevaratele pacate capitale ale Europei si eroarea fatala a Bancii Centrale Europene (15)

Nimeni nu poate nega ca Uniunea Europeana sufera cronic de pe urma unei serii de probleme economice si sociale importante. Cu toate acestea, mult hulita moneda euro nu este una dintre ele. Dimpotriva, ea actioneaza ca un catalizator puternic ce evidentiaza gravitatea adevaratelor probleme ale Europei si accelereaza (sau “precipita”) procesul de luare a deciziilor necesare solutionarii lor. De fapt, in prezent, gratie monedei unice, castiga teren, mai mult ca niciodata, ideea lipsei de sustenabilitate a hipertrofiatului stat european al bunastarii si a necesitatii introducerii unor reforme importante in acest domeniu (16). Acelasi lucru se poate spune in legatura cu amplele programe de ajutoare si subventii publice, intre care politica agrara comuna ocupa un rol principal, atat datorita efectelor ei daunatoare, cat si din cauza lipsei sale de logica economica (17), dar mai ales despre cultura ingineriei sociale si a reglementarii opresive care, sub pretextul armonizarii diferitelor legislatiilor nationale, fosilizeaza piata europeana unica si impiedica libera sa functionare (18). Astazi, mai mult ca niciodata, in zona euro poate fi remarcat adevaratul cost al tuturor acestor deficiente structurale: deposedate o politica monetara autonoma, diferitele guverne se vad pur si simplu obligate sa-si reconsidere toate tipurile de cheltuieli si sa incerce sa recastige competitivitatea internationala dereglementand si flexibilizand la maximum pietele (in special, cea a muncii, in mod traditional foarte rigida in multe tari ale Uniunii Monetare).

Pe langa pacatele capitale pomenite, trebuie sa-l adaugam pe cel mai grav, datorita caracterului sau ciudat si incalcit. Ne referim la marea usurinta cu care institutiile europene, de multe ori, din lipsa de viziune, leadership sau de incredere in propriul proiect, se lasa prinse politici incompatibile, pe termen lung, cu exigentele unei monede unice si ale unei piete unice cu adevarate libere.

Astfel, este surprinzator sa remarcam ca devine o obisnuinta ca Europa sa utilizeze pe scara larga reglementari asfixiante ce provin din lumea academica si politica anglo-saxone, mai precis, din Statele Unite (19), chiar daca acestea s-au dovedit ineficiente si perturbatoare. Aceasta influenta nefasta provine dintr-o practica veche. (Sa ne reamintim ca subventiile agricole, legislatia anti-trust sau reglementarile referitoare la “responsabilitatea sociala a corporatiilor”, la fel ca multe alte interventii esuate, isi au originea in Statele Unite.) In prezent, astfel de reglementari sunt reluate si intarite la orice pas, spre exemplu, in legatura cu Normele internationale de contabilitate sau cu incercarile (esuate, pana acum) de a implementa asa-zisul Acord de la Basel III in privinta sectorului bancar (sau Solvency II, pentru sectorul de asigurari), care sufera de carente teoretice insurmontabile si de grave probleme de aplicare practica (20).

Al doilea exemplu de influenta anglo-saxona nesanatoasa se refera la Planul european de recuperare Economica (“European Economic Recovery Plan”) care, sub umbrela Washinghton-ului, sub conducerea liderilor politici keynesieni precum Barack Obama si Gordon Brown, sfatuiti de teoreticieni adversari ai monedei euro (Krugman si altii) (21), a fost lansat la finalul anului 2008 de Comisia Europeana, recomandand tarilor membre o expansiune a cheltuielilor publice cu aproximativ 1.5% din PIB (200 miliarde de euro). Desi unele tari (Spania) au comis eroare de a-si mari bugetele, planul, gratie lui Dumnezeu si monedei euro, a fost oprit imediat, spre disperarea keynesienilor si acolitilor lor (22), din moment ce a devenit clar ca nu facea nimic altceva decat sa creasca deficitele si sa faca imposibila indeplinirea obiectivelor Tratatului de la Maastricht, destabilizand grav pietele datoriilor publice suverane din zona euro. Astfel, moneda euro a actionat, din nou, ca un instrument de disciplinare si de franare a deficitului, in contrast cu lipsa de control bugetar din tarile victime ale nationalismului monetar, mai precis, Statele Unite si, mai ales, Anglia, care au atins deficite publice de 10.1% (2010), respectiv 8.8% (2011) din PIB, depasite la nivel mondial doar de Grecia si Egipt. In ciuda acestor deficite imense si a stimulilor bugetari, somajul din cele doua tari se mentine la un nivel record, iar perspectivele economice nu par sa se amelioreze.

In al treilea rand, putem remarca presiunea crescand in favoarea unificarii depline a politicii europene care se pretinde drept unica “solutie” capabila sa asigure supravietuirea monedei euro pe termen lung. Pe langa euro-fanatici, care folosesc orice pretext pentru a justifica centralismul si puterea tot mai mare a Bruxelles-ului, exista doua grupuri care sprijina unificarea politica. Pe de o parte, un grup este format, in mod paradoxal, din adversarii monedei unice, de origine anglo-saxona: unii, nord-americani, orbiti de puterea centrala a Washington-ului si constienti de faptul ca asa ceva nu se poate repeta in Europa, stiu ca propunerea lor da nastere unui virus letal pentru euro; altii, britanici, folosesc (in mod nejustificat) moneda unica pe post de tap ispasitor, pe seama caruia sa puna frustrarile (perfect justificate) generate de interventionismul crescand al Bruxelles-ului. Al doilea grup este constituit de toti acei teoreticieni si ganditori care cred ca doar disciplina impusa de un organism guvernamental central poate garanta obiectivele referitoare la deficit si datoria publica stabilite la Maastricht. Aceasta credinta este eronata deoarece insusi mecanismul Uniunii Monetare garanteaza, la fel ca etalonul-aur, ca tarile care abandoneaza rigoarea si stabilitatea bugetara isi pun in pericol solvabilitate, fiind puse in situatia de a lua masuri urgente pentru restabilirea sustenabilitatii finantelor publice, daca nu doresc sa intre in incapacitate de plata.

Cu toate acestea, problema cea mai grava nu isi are originile in amenintarea imposibilei uniuni politice, ci in faptul ca politica de expansiune a creditului folosita de Banca Centrala Europeana, de-a lungul boom-ului economic, se dovedeste capabila sa elimine, cel putin temporar, disciplina impusa de moneda unica agentilor economici din fiecare tara. Astfel, eroarea fatala a BCE a constat in incapacitatea de a nu putea izola si proteja Europa de marea expansiune a creditului orchestrata de FED, incepand cu anul 2001.

Timp de cativa ani, in totala contradictie cu Tratatul de la Maastricht, Banca Centrala Europeana a permis ca M3 sa creasca cu ritmuri anuale mai ridicate de 9%m mult peste obiectivul de 4.5% stabilit de ea insasi (23). In plus, aceasta crestere, chiar daca s-a situat la un nivel inferior celei generate de FED, s-a distribuit de o maniera neuniforma intre tarile Uniunii Monetare, avand un impact disproportionat asupra tarilor periferice (Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia), care si-au vazut agregatele monetare crescand intr-un ritm superior, de 3-4 ori mai mare, spre deosebire de Franta si Germania. Exista argumente care ne ajuta sa explicam acest fenomen, de la presiunea exercitata de Franta si Germania in favoarea unei politici monetare laxe pana la miopia absoluta a tarilor periferice care, nedorind sa recunoasca implicarea intr-o “bula speculativa”, cum a fost cazul Spaniei, nu au stiut sa dea instructiuni reprezentatilor lor in Consiliul BCE pentru a permite indeplinirea stricta a obiectivelor monetare stabilite chiar de Banca Centrala Europeana.

De fapt, in anii premergatori crizei, toate aceste tari, cu exceptia Greciei (24), au indeplinit criteriul deficitului bugetar de maxim 3%; in alte cazuri, cum ar fi Spania si Irlanda, au existat excedente bugetare semnificative (25). Astfel, desi s-a reusit mentinerea nucleului dur al Uniunii Europene in afara procesului de expansiune exuberanta a creditului de origini nord-americane, acesta s-a manifestat cu virulenta in tarile periferice, fara ca multa lume sa poata diagnostica gravul pericol ce se manifesta (26).

Daca, in loc sa utilizeze instrumentarul analitic macroeconomic si monetarist importat din lumea anglo-saxona, teoreticienii si autoritatile politice din BCE si tarile afectate s-ar fi folosit de teoria austriaca a ciclului economic (27), un produs veritabil al gandirii economice continentale, ar fi detectat la timp caracterul artificial al prosperitatii din acesti ani, lipsa de sustenabilitate a multor investitii (in special, din domeniul imobiliar), realizate ca urmare a facilitatilor de creditare, pe scurt, surprinzatoarea crestere a veniturilor bugetare, care s-a dovedit a fi de foarte scurta durata. Cu toate acestea, din fericire, desi Banca Centrala Europeana nu s-a situat la inaltimea asteptarilor manifestate, pe buna dreptate, de cetatenii europeni – o putem califica drept o grava tragedie – logica monedei euro, in calitate de moneda unica, s-a impus in cele din urma, scotand la iveala erorile comise si obligand pe fiecare sa revina pe calea prudentei si austeritatii. In subcapitolul urmator, vom analiza pe scurt modalitatea specifica prin care Banca Centrala Europeana si-a pus in practica politica de-a lungul crizei si cum s-a diferentiat aceasta prin comparatie cu cea a FED-ului si a Bancii Angliei.

Va urma in numarul viitor al revistei

BIBLIOGRAFIE

 

ANDERSON, B.M. (1924). “Cheap Money, Gold, and the Federal Reserve Bank Policy”, Chase Economic Bulletin, vol. IV, nr. 3, 4 august 1924, p. 9.

BAGUS, P. (2010). The Tragedy of the Euro, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2010.

BARBIERI, P. (2012). “The Tragedy of Argentina”, The Wall Street Journal, 20-22 aprilie, p.15.

BARRO, R. (2012). “An Exit Strategy From the Euro”, The Wall Street Journal, 10 ianuarie 2012, p. 16.

BLOCK, W. (1999). “The Gold Standard: A Critique of Friedman, Mundell, Hayek and Greenspan from the Free Enterprise Perspective”, Managerial Finance, vol. 25, nr. 5, p. 15-33.

BOOTH, P. (2011). “Europe’s Single Market Isn’t a Free Market”, The Wall Street Journal, 23 decembrie 2011, p. 17.

CABRILLO, F. (2012). “Encadenados al Euro”, Expansión, 30 ianuarie 2012, p. 39.

DRAGHI, M. (2012). “Continental’s social model is ‘gone’”, The Wall Street Journal Europe, 24 februarie 2012.

EICHENGREEN, B. (2011). The Rise and the Fall of the Dollar and the Future of the International Monetary System, Oxford University Press, Oxford si NewYork 2011.

ESTEFANIA, J. (2011). “Constitución antipática”, El País, 12 decembrie 2011, p. 29.

FELDSTEIN, M. (2011). “The Euro Zone’s Double Failure”, The Wall Street Journal, 16 decembrie 2011, p. 17.

GALLO, A. (2012). “Trade Policy and Protectionism in Argentina”, Economic Affairs, vol. 32, nr. 1, februarie 2012, pp. 55-59.

GOLSBEE, A. (2011). “Europe’s Currency Road to Nowhere”, The Wall Street Journal, 30 noiembrie 2011, p. 18.

HARTWELL, R.M. (1995). A History of the Mont Pèlerin Society, Liberty Fund, Indianapolis.

HAYEK, F.A. (1971). Monetary Nationalism and International Stability, Augustus M. Kelley, New York [Prima editie, Longmans, Green, Londra 1937].

HAYEK, F.A. (1978). Unemployment and Monetary Policy: Government as Generator of the

“Business Cycle”, Cato Institute, San Francisco, California. Conferinta din 8 februarie 1975, cu titlul “Inflation, Misdirection of Labor and Unemployment”, Academia Nazionale dei Lincei din Roma, cu ocazia marcarii centenarului Luigi Einaudi.

HOLLANDE, F. (2012). “La vía de la austeridad es ineficaz, letal y peligrosa”, La Gaceta, 26 ianuarie 2012, p. 1.

HUERTA DE SOTO, J. (2003). “Nota crítica sobre la propuesta de reforma de las normas internacionales de contabilidad”, Partida Doble, nr. 21, aprilie 2003, pp. 24-27.

HUERTA DE SOTO, J. (2008). “El error fatal de Solvencia II”, Partida Doble, nr. 199, mai 2008, pp. 92-97.

HUERTA DE SOTO, J. (2010). “Algunas reflexiones complementarias sobre la crisis económica y la teoría del ciclo”, Procesos de Mercado: Revista Europea de Economía Política, vol. VII, nr. 2, 2010, pp. 193-203.

HUERTA DE SOTO, J. (2011a). Dinero, crédito bancario y ciclos económicos, a cincea editie, Unión Editorial, Madrid.

HUERTA DE SOTO, J. (2011b). “Economic Recessions, Banking Reform and the Future of

Capitalism”, Economic Affairs, vol. 31, nr. 2, iunie 2011, pp. 76-84.

KRUGMAN, P. (2012). “El desastre de la austeridad”, El País, 31 ianuarie 2012 (publicat in engleza cu titlul “The Austerity Debacle”, The New York Times).

LAPERRIERE, A. (2012). “The High Cost of the Fed’s Cheap Money”, The Wall Street

Journal, 6 martie 2012.

LUSKIN, D.L. si ROCHE KELLY, L. (2012). “Europe’s Supply Side Revolution”, The Wall

Street Journal, 20 februarie 2012, p. 17.

MARTÍN FERRAND, M. “El euro es la solución”, ABC, 13 aprilie, p. 14.

MISES, L. von (1966). Human Action: A Treatise on Economics, editia a treia, Henry Regnery, Chicago, USA.

MISES, L. von (1969). Omnipotent Government: The Rise of Total State and Total War, Arlington House, New Rochelle, New York.

MISES, L. von (2012). La teoría del dinero y del crédito, editia a doua, Unión Editorial, Madrid.

MISES, M. von (1984). My Years with Ludwig von Mises, Center for Futures Education, Iowa, USA.

MUNDELL, R. (1961). “Optimal Currency Areas”, The American Economic Review, vol. 51, septembrie 1961, pp. 657-664.

O’CAITHNIA, B. (2011). “Compounding Agricultural Poverty: How the EU’s Common Agricultural Policy is Strangling European Recovery”, in Institutions in Crisis: 27 European Perspectives on the Recession, David Howden (ed.), Edward Elgar, Cheltenham, Marea Britanie si Northampton, USA, 2011, pp. 200-228.

SKIDELSKY, R. (2011). “Nueva contienda Keynes-Hayek”, La Vanguardia, 6 octombrie 2011, p. 21.

SORMAN, G. (2011). “La crisis del euro no va a tener lugar”, ABC, 30 octombrie 2011, p. 54.

STIGLITZ, J. (2012). “Después de la austeridad”. El País, Negocios, 13 mai, p. 19.

ULRICH, F. (2011). “Fiscal Stimulus, Financial Ruin”, in Institutions in Crisis: European Perspectives on the Recession, David Howden (ed.), Edward Elgar, Cheltenham, Marea Britanie si Northampton, USA, 2011, pp. 142-163.

VIDAL-FOLCH, X. (2012). “Heroica reconstrucción del Estado fallido griego”, El País, 23 februarie 2012, p. 21.

WHYTE, J. (2011). “El alto coste de una libra barata”, Procesos de Mercado: Revista Europea de Economía Política, vol. VIII, nr. 2, 2011, pp. 287-289.

(1) Nu includ aici analiza stimatului meu discipol si coleg Philipp Bagus (The Tragedy of the Euro, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, USA 2010), deoarece din punctul de vedere al Germaniei, manipularea la care este supusa moneda euro din partea Bancii Centrale Europene ameninta stabilitatea monetara traditionala de care s-au bucurat nemtii atat timp cat au utilizat marca. Cu toate aceste, argument sau, conform caruia euro a stimulat politicile iresponsabile, prin intermediul efectul “tragediei bunurilor comune”, mi se pare nesustenabil, deoarece de-a lungul boom-ului, cele mai multe dintre tarile care au acum probleme, cu o singura posibila exceptie, Grecia, inregistrau excedente bugetare (sau erau pe cale sa le inregistreze). De aceea, cred ca Bagus ar fi fost mai inspirat daca si fi intitulat excelenta sa carte drept The Tragedy of the European Central Bank (si nu a monedei euro), in special, datorita gravelor erori comise de Banca Centrala Europeana in timpul boom-ului, erori pe care le vom analiza intr-un subcapitol viitor al acestui articol (ii multumesc lui Juan Ramon Rallo pentru sugestii).

(2) Linia editorial de fostului ziar spaniol Público era paradigmatica din aceasta perspectiva. (A se vedea, de asemenea, cazul Estefanía 2011 si critica sa la adresa sus-mentionatei modicari a articolului 135 din Constitutia Spaniei, care stabileste principiul “antikeynesian” al stabilitatii si echilibrului bugetului de stat.

(3) A se vedea, spre exemplu, afirmatiile candidatului socialist la presedentia Frantei, pentru care “calea austeritatii este ineficace, letala si periculoasa”, sau cele ale candidatei de extrema dreapta Marine Le Pen, care considera ca “trebuie sa revenim la franc si sa punem punct parantezei numite euro” (Martín Ferrand 2012).

(4) Un exemplu dintre numeroasele asemenea articole este Krugman 2012; a se consulta, de asemenea, Stiglitz 2012.

(5) Deficitul bugetar al Statelor Unite s-a situat intre 8.2 si 10%, spre deosebire de valorile scazute (1%) inregistrate de cele ale guvernului german.

(6) O explicatie rafinata a teoriei austriece a ciclului economic poate fi gasita in Huerta de Soto 2012 [1998], capitol 5.

(7) Skidelsky 2011.

(8) O adevarata legiune de economisti apartin acestui grup, cei mai multi dintre ei (surprize, surprize!) vin din zona dolar-lira. Am putea enumera aici, spre exemplu, pe Robert Barro (2012), Martin Feldstein (2011) si pe consilierul presedintelui Barack Obama, Austan Goolsbee (2011). In Spain, din motive diferite, i-am putea mentiona pe eminentii economisti Pedro Schwartz, Francisco Cabrillo si Alberto Recarte.

(9) Mundell 1961.

(10) Block 1999, 21.

(11) A se consulta excelenta analiza a lui Whyte (2011) asupra serioaselor daune provocate de deprecierea liberei asupra economiei Regatului Unit; in ceea ce priveste Statele Unite, a se vedea Laperriere 2012.

(12) Huerta de Soto 2012 [1998].

(13) “The euro, as the currency of an economic zone that exports more than the United States, has well-developed financial markets, and is supported by a world class central bank, is in many aspects the obvious alternative to the dollar. While currently it is fashionable to couch all discussions of the euro in doom and gloom, the fact is that the euro accounts for 37 percent of all foreign exchange market turn over. It accounts for 31 percent of all international bond issues. It represents 28 percent of the foreign exchange reserves whose currency composition is divulged by central banks” (Eichengreen 2011, 130). Guy Sorman, la randul sau, a facut referiri la “the ambiguous attitude of US financial experts and actors. They have never liked the euro, because by definition, the euro competes with the dollar: following orders, American so-called experts explained to us that the euro could not survive without a central economic government and a single fiscal system” (Sorman 2011). Pe scurt, este clar ca adeptii competitiei dintre monede ar trebui sa-si directioneze eforturile impotriva monopolului dolarului (spre exemplu, prin sustinerea monedei euro), decat sa militeze pentru reintroducerea monedele nationale de importanta minora (drahma, escudo, peseta, lira italiana, lira sterlina, francul si, chiar, marca germana).

(14) A se vedea, spre exemplu, cazul concursului organizat in Marea Britanie de Lordul Wolfson, proprietarul magazinelor Next. Pana in prezent, concursul a atras nu mai putin de 650 de “experti”. Daca nu ar fi vorba de o ipocrizie crasa si evidenta in asemenea initiative, venite mereu exteriorul zonei euro (in special, din lumea anglo-saxona, din partea celor care se tem de moneda unica, o urasc si o dispretuiesc), ar trebui sa fim multumiti de acest enorm interes demonstrat in legatura cu destinul monedei euro.

(15) Ar trebui sa retinem ca autorul acestor randuri este un “eurosceptic” ce sustine ca functia Uniunii Europene ar trebui sa se limiteze exclusiv la garantarea liberei circulatii a persoanelor, a capitalului si a bunurilor, in contextul existentei unei monede unice (eventual, a etalonului-aur).

(16) Am mentionat deja recentele modificari legislative care au marit varsta de pensionare la 67 de ani (si chiar a indexat-o, tinand cont de trendurile viitoare legate de speranta de viata), modificari introduse sau pe cale sa fie introduse in Germania, Italia, Spania, Portugalia si Grecia. Am putea mentiona, de asemenea, introducerea unei “co-plati” si extinderea privatizarii in sistemul medical. Asadar, avem de-a face cu pasi mici in directia corecta, pasi care nu ar fi fost posibili in absenta monedei euro. Acestia vin in contradictie cu reforma sistemului de asigurari medicale promovata de Barack Obama si cu rezistenta la schimbare a British National Health Service.

 (17) O’Caithnia 2011.

(18) Booth 2011.

(19) A se consulta, spre exemplu, “United States’ Economy: Over-regulated America: The home of laissez-faire is being suffocated by excessive and badly written regulation,” The Economist, februarie 18, 2012, p. 8, si exemplele citate acolo.

(20) Huerta de Soto 2003 si 2009.

(21) In ceea ce priveste sustinerea isterica a pachetelor de stimulare bugetara, de-a lungul acestei perioade, a se consulta, Fernando Ulrich 2011.

(22) Krugman 2012, Stiglitz 2012.

 (23) Mai precis, cresterea medie a M3, intre 2000 si 2011, in zona euro, a depasit 6.3%, cu precizarea ca de-a lungul anilor de boom, aceasta a fost de 7-8% (2005), 8-10% (2006), 10-12% (2007). Aceste date arata ca obiectivul bugetului echilibrat este o conditie necesara, nu si suficienta, a stabilitatii: de-a lungul fazei de expansiune a ciclului indus de expansiunea creditului, cheltuielile publice pot fi crescute pe seama falsei linisti a excedentelor generate; mai tarziu, cand recesiunea loveste (in mod inevitabil), aceste cresteri sunt complet nesustenabile. Acest lucru demonstreaza ca obiectivul bugetului echilibrat trebuie sa se bazeze, de asemenea, pe o economie care sa nu fie supusa fluctuatiilor expansiunii creditului sau, cel putin, ca bugetele sa inregistreze excedente mult mai mari in timpul boom—ului.

(24) De aceea, Grecia ar putea reprezenta singurul caz caruia i-am putea aplica argumentul “tragediei bunurilor comune”, referitor la euro, sustinut de Bagus (2010). Din perspectiva analizei din prezentul articolului, asa cum am mentionat deja, cred ca cel mai potrivit titlul pentru cartea lui Philipp Bagus ar fi fost The Tragedy of the European Central Bank.

(25) Excendetele bugetare ale Spaniei au fost: 0.96% (2005), 2.02% (2006) si 1.90% (2007). Cele ale Irlandei au fost: 0.42% (2003), 1.40% (2004), 1.64 %(2005), 2.90% (2006) si 0.67% (2007).

(26) Autorul randurilor de fata poate fi considerat drept o exceptie (Huerta de Soto 2012 [1998], xxxvii).

(27) Ibidem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *