web analytics

Franc(hete) elvetian(a)

Octavian-Dragomir Jora: Redactor sef  “Economistul”

 Bancile elvetiene sunt precum un Ierusalim secularizat al finantei mondiale: indiferent de “confesiuni ideologice”, de starile de razboi sau pace dintre semintiile lumii, stari reductibile la mofturile capeteniilor si proptitorilor lor cu dare de mana, sistemul bancar din “tara cantoanelor” este protejat de un tabu universal. Adica: ne scoatem ochii, pe te miri ce pricini geopolitice si geoeconomice, dar cooperam cand vine vorba de pastrat taina asupra “ochiului dracului”, antidot “dat naibii” la necazurile cauzate ori suferite. Mai mult ca un acord intre gentilomi, avem doar un raspuns rational care distinge bestia din om de bestia perfecta. Distrugem totul pana la resursa vitala comuna. Acolo cooperam. Si ce resursa este, in lumea asta tot globalizata economic, “mai universala” decat banul, “mijlocul universal de schimb”, fireste, neomogen, dupa dezaurirea lui, intre variile denominari de pe fata pamantului. Elvetia a propus si produs lumii, si partii ei productive, si celei pacatoase, unele “bunuri comune”: o data, neutralitatea globala a unui sistem bancar ultra-secretos si, in plus, interesantul ei franc.

 Francul elvetian, cu nimic mai special in alchimia lui fata de celelalte monede moderne de hartie pe care sed promisiunile bancherilor centrali de stabilitate a preturilor, are, ca orice astfel de artefact, darul de a deveni o vedeta a intereselor investitionale: fie din ratiuni de “relativ mai buna administrare”, ca urmare a politicilor monetare domestice, fie din ratiuni de “imprejurari plus imprejurimi” mai aspre. In ambientul actual european, deteriorarea increderii in termenul de comparatie a facut din francul elvetian o primadona. In cautare de plasamente mai putin riscante decat cele in euro (moneda-vehicul a unor experimente de bail-out ce imping temerile spre zari necunoscute), multi investitori au inceput sa cumpere masiv franci elvetieni sau coroane daneze, inecand temporar sistemele bancare cu lichiditate in cele doua monede si presand pe aprecierea cursului. Se considera ca aproximativ o treime din euro retrasi din bancile grecesti sau spaniole au fost plasati in franci elvetieni si banci elvetiene, iar autoritatea monetara helveta a inceput deja sa trimita mesaje de descurajare neconventionale.

 Probabil “extenuata” de parghiile uzuale de a bloca aprecierea francului elvetian si a mentine cursul de EUR/CHF la 1,20, banca centrala a primit un ajutor de la doua dintre marile banci comerciale ale tarii, Credit Suisse si UBS, care au anuntat ca vor percepe dobanzi negative la depozitele interbancare in moneda nationala. Metoda are darul de a gestiona un dezechilibru intern vadit in conturile bancilor, deci nu doar unul “macroeconomic”: acela dintre depozitele in franci elvetieni, supradimensionate fata de creditele in aceeasi moneda, afectand profitabilitatea functiei de “intermediere”. Se stie ca sistemul bancar elvetian s-a mai confruntat pana acum cu infuzii masive de depozite ale nerezidentilor in moneda nationala pe care le-a tratat cu aceeasi dobanda negativa care azi a fost impusa doar intra-sistem: s-a inceput refuzul de a plati dobanda pentru nerezidenti, s-a plusat cu “penalizarea” lor dincolo de un plafon stabilit, urmand apoi cresteri succesive ale penalizarii. Vorbim de anii 1971-1974, cand Sistemul de la Bretton Woods se surpa, iar lumea trecea la etalonul “cash-trash”.

 Solutia cu dobanda negativa mai are o morala conventionala, aparte de practica aparent bizara din Elvetia. In vremurile boeme ale bankingului, activitatea bancilor comerciale era clar impartita in doua functii distincte si separate. Avem, o data, functia de pastrare a depozitelor in moneda (marfa) si de compensare; bancile emiteau chitante de depozit, care circulau, dar erau tinute sa pastreze acoperire integrala in moneda-marfa pentru suma depozitelor din custodie; pentru asta percepeau, logic, o taxa. Dobanda plateau bancile doar pentru sumele incredintate la termene ferme de clientii-economisitori care isi puneau la dispozitia societatii resursele spre a fi folosite pentru creditarea unor terti, de la care banca percepea la randu-i dobanda, “arbitrand” preferintele de asteptare. De cand fuziunea celor doua functii, asistata tehnic de banci centrale, inzestrate si cu dreptul de a administra oferta de moneda si apoi de a o fabrica pur si simplu, bancile au ajuns sistemic, nu accidental, izvoare de limbaj economic: “maturity mismatch”, “leveraging”, “subprime”. Iar “bank-rupt” a devenit subit “bailed-out”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *